Coloana infinitului
‒ De data asta ce te mai doare? mă întrebă doctorul luându-se cu mâinile de cap.
‒ Mă doare coloana infinitului, răspund eu. Doctorul se uită la mine suspicios şi nu zice nimic. Se poate vindeca? întreb eu. Am deja prea multe boli incurabile.
‒ Crezi că eu pot să vindec infinitul?! mă întreabă el.
Hmmm, e timpul să-i redau acestui doctor stima de sine. Mai ales că în mare parte o pierduse din vina mea. Eu eram cea care venea tot timpul cu boli imposibil de găsit în tratatele de medicină.
‒ Sigur că poţi, doctore. Dacă nu tu, atunci cine? Activează-ţi puterea interioară. Lasă imaginaţia să zburde. Lasă dracului rutina! Medicina e o artă, necesită creativitate. Hai, gândeşte-te, ce facem cu infinitul ăsta din interiorul fiinţei mele?
‒ Să facem o radiografie, zise doctorul, ignorând îndemnul meu la creativitate. Card de sănătate ai?
‒ Am card, dar de boală. Dacă aveam sănătate, nu eram aici.
Mă pune la aparat şi mă iradiază suficient să mă mai îmbolnăvească puţin.
‒ Nu e de la coloană, e de la colon, îmi zise doctorul. Dacă vrei, pot să-ţi dau o trimitere la staţiune.
Aşadar, mă durea de fapt colonul infinitului. Am avut dreptate doar pe jumătate. Mi-am luat colonul infinitului şi-am plecat să mă spânzur cu el.
Cum m-am despărţit de Eminescu
M-am despărţit de Eminescu chiar de ziua lui. L-am părăsit la ENEL. Am plătit factura la curent. Bine, parţial, ce credeţi voi?! Ştiţi, ne încălzim electric. Adică eu, căţeii şi ţevile de la bucătărie, să nu crape. Ne încălzim bulgăreşte. Adică am nişte convectoare electrice bulgăreşti. Bune, dar consumă. Asta a fost pentru luna trecută, dar să vedeţi luna asta, când vine factura mărită! Până atunci trebuie să mai strâng nişte personalităţi. Deja am pus deoparte un Blaga, 2 Caragiale, 4 Aurel Vlaicu şi 20 de Grigoreşti, un Enescu şi un Iorga. Ştiţi cât e de greu să strângi atâtea personalităţi la un loc?! Mulţumesc guvernului şi furnizorilor de utilităţi care au provocat această efervescenţă culturală. Astrele spun că în anul ăsta voi avea parte de mai multe evenimente culturale. Nu mă mir. Dar voi?
Minimalism
După ce am citit o carte despre minimalism – de fapt, mai multe –, mi-am strâns familia şi le-am comunicat:
‒ Trebuie să aruncăm.
‒ Ce? m-au întrebat ei, îngrijoraţi.
‒ Totul. Am aflat dintr-o carte că putem trăi mai puţin. Cu mai puţin, voiam să zic. Aşa că ne-am pus pe aruncat. După ce am aruncat ce-am aruncat, ne-am pus pe căutat, că mamaie şi-a aruncat tensiometrul şi începuse s-o doară capul la ceafă, copiii îşi aruncaseră manualele şcolare şi ăştia îi ameninţau cu tezele, iar eu aruncasem oala aia mare şi făceam ciorba în ibric. Ăia mai bătrâni şi mai şubrezi din familie s-au simţit şi-au început să moară, se gândiseră probabil că mai bine aşa decât să ajungă la gunoi. Tinerii s-au dus pe la casele lor. Care aveau. Care nu, şi-au cumpărat. Căţeii au pus coada între picioare şi s-au cărat la adăpost. Dar tocmai când mă gândeam ce-ar mai trebui să fac, a venit războiul şi ne-a rezolvat pe toţi. Ia uite, domnule, cartea aia avea dreptate! Se poate trăi şi mai PUTIN.
Război sau pace?
Nu ştiu voi ce simţiţi, dar pe mine mă bântuie o anxietate teribilă de când au început ăştia să-şi zăngăne armele în jurul nostru. Doar n-om fi atât de blestemaţi încât, după molimă, să trăim şi război?! Dacă virusul, indiferent de conspiraţii, l-am acceptat ca pe o fatalitate, cu războiul e altceva. Noi – unii – ne străduim să devenim mai buni, dar ne pregătim de război. Să devenim mai empatici, dar suntem gata să omorâm alţi oameni. Războiul e clar inventat de oameni, spre deosebire de virus, unde încă nu se ştie. Eu, ca mamă, ştiu cât de greu e să creşti un om. Şi îmi amintesc cât m-am rugat, după Revoluţie, ca băieţii mei să nu facă armata. Mai trecusem prin asta, soţul meu a făcut armata când eram căsătoriţi. Ştiam câte traume poate să provoace într-un băiat pe care vor ei să-l transforme cu forţa într-un bărbat. În copilărie, am văzut atâtea filme ruseşti de război, încât, puse cap la cap, cred că durează mai mult decât războiul. Asta se băga în cinematografe prin anii ’60. Mă îngrozeau atât de tare, încât şi acum mai am coşmaruri cu avioane care bombardează, care cad în flăcări, care distrug oraşe şi vieţi omeneşti. Din cauza asta, mi-e groază să urc într-un avion. N-am zburat niciodată şi sper să nu fiu nevoită s-o fac vreodată. Îmi amintesc un studiu sociologic citit prin anii ’80 din care rezulta că oamenii se tem cel mai mult de război. Acum, generaţia care a supravieţuit războiului s-a stins aproape în totalitate de bătrâneţe. Şi veteranii mor. S-au schimbat şi fricile, n-o să vă vină să credeţi de ce se tem astăzi oamenii cel mai mult: de vorbit în public. Se tem mai mult decât de moarte. Sper din tot sufletul că ăştia care iau decizii politice şi militare să aibă mame, soţii, fiice, bunici în jurul lor să le mai potolească elanul războinic. Femeile ştiu mai bine cât valorează viaţa. Şi, dacă bărbaţii nu se potolesc, să-i pună să vorbească în public. Dar nu despre război. Îmi amintesc că Maica Tereza refuza să participe la manifestaţii contra războiului, ci doar la manifestaţii pentru pace. Pentru că atragi ceea ce gândeşti. Aşadar, haideţi să vorbim despre pace.
- Canibalismul a dispărut de pe planetă. Se pare că până şi canibalii s-au săturat de oameni.
- Nu mai luptaţi pentru dreptate. Ce să facem cu ea?! Dreptate are toată lumea.
- Uneori, viaţa îţi oferă un dar. Alteori, îţi oferă un însă.
Marilena DUMITRESCU,
dramaturg, prozator, scenarist
