PROŞTII lui Mazilu, aşa cum sunt văzuţi de Felix Alexa

0
68

Am privilegiul de a fi printre puţinii martori ai premierei comediei Proştii sub clar de lună, jucată în stagiunea 1962 la Teatrul „Bulandra”, sala de la Grădina Icoanei, şi păstrez în amintire imaginea dramaturgului copleşit de aplauze în pauza dintre cele două acte. Teodor Mazilu este printre puţinii dramaturgi ai epocii pe care nu i-am cunoscut personal, dar a cărei valoare i-am intuit-o încă de la prima lectură pe vremea când avea mulţi contestatari. În posteritate, mulţi viteji se afirmă şi nici în cazul lui Mazilu nu se face excepţie de la regulă.

Iniţiativa Teatrului „Alexandru Davila”, condus de regizorul-actor Dan Tudor, de a-l invita pe regizorul Felix Alexa să monteze Proştii sub clar de lună la teatrul piteştean a fost o provocare soldată cu succes.

Importantul text este adaptat şi scurtat la 90 de minute, cât durează un meci de fotbal, dar el conţine esenţa dramaturgiei maziliene care este o dramaturgie de chirurgie a personajelor disecate în măreţia şi abjecţia lor fizică şi metafizică, încărcată cu dinamita umorului prezent cam peste tot şi mai ales unde nu te aştepţi. Publicul de azi a reacţionat la fel ca şi cel de acum 60 de ani. Aproape mereu se verifică inteligenţa publicului românesc la tipul de haz bazat pe paradox şi pe subtilităţile lingvistice care abundă în monologurile maziliene şi oferă generoase partituri actorilor şi actriţelor. Privită după o respectabilă distanţă de timp, tehnica maziliană sare în ochi, cu rezistenţa ei la seismele de şapte şi opt grade care dărâmă multe piese şi dramaturgi axaţi pe un realism crud şi crâncen, ce se pierd la un moment dat şi nu ne mai spun mare lucru astăzi.

Povestea este simplă ca toate poveştile lui Mazilu, însă confruntările dintre personaje sunt complexe, continuând linia caragialiană pe verticală, nu pe orizontală, etajul fiind al teatrului absurdului construit în limite de plauzibilitate dincolo de epoca în care ele au fost create.

Adrian Titieni

Am asistat la hohote de râs în nenumărate momente ale unui spectacol condus cu o mână fermă de exigentul regizor Felix Alexa, ce a apelat inspirat la un actor în plină ascensiune mediatică, domnul Adrian Titieni, care mi se pare că merge pe linia tipologică a lui Jean Gabin, el îmbinând armonios forţa cu duioşia şi ticăloşia cu aparenta dulceaţă. Interpretarea sa din rolul Gogu are aplomb, umor, mişcare scenică adecvată şi o notă de modernitate necesară.

Controlorul financiar de care se teme escrocul este strămoşul actualului DNA, mai fioros, nestând la taclale cum stă Emilian (Gogu Preda), un alt personaj mazilian prins în triunghiul isoscel al infidelităţilor care pleacă parcă din Tudor Muşatescu spre Teodor Mazilu, dar în altă geometrie dramaturgică.

În Clementina (Ramona Olteanu) o putem vedea pe Veta din Noaptea furtunoasă după 50 de ani de la amantlâcul ei mascat cu domnul Chiriac, iar pe Ortansa (Ada Dumitru) o vedem ca pe senzuala Ziţa ajungând în anii comunismului şi supravieţuind acelei epoci, fiind prototipul femeii dispuse la toate concesiile pentru a-şi ţine lângă ea bărbatul, indiferent cât de prost sau ticălos este. Personajul creat cu anume gingăşie şi tandreţe personifică, de fapt, o prostuţă sub clar de lună şi asta nu se poate spune despre Ortansa, o femeie obraznică, arogantă, căreia îi lipseşte numai tatuajul contemporan şi decolteul devenit o obsesie naţională în spaţiul public. Cele două actriţe ţin piept unor partituri extrem de dificile, sunt contrapunctice, dar, în acelaşi timp, și aliate în privinţa iubirii bărbatului. Ramona Olteanu, delicată ca un crin şi plauzibilă în rolul Clementinei, şi vulcanica Ada Dumitru, somantă şi tranşantă în toate apariţiile Ortansei, susţin triunghiul amoros prin emoţii şi crize de nervi, în cheia grotescului plantat în decorul straniu şi a atmosferei pamfletare sugerate la un moment dat.

Felix Alexa rămâne strict în universul temporal mazilian cu respect pentru autor, rezistând tentaţiei de a mâzgăli portretul personajelor cu toate vopselele contemporane de la emisiunile unde moravurile uşoare au o imensă greutate. Din orizonturi diferite, exploziile de aplauze la replica şi gestica maziliană confirmă fără dubii că interpreţii acestor personaje bifează un succes artistic personal.

Avem şi o oarecare datare a textului, cum se întâmplă şi în Scrisoarea pierdută, în care personajele feminine voluptuoase nu mai duc vieţi monotone, ba chiar dimpotrivă, domină spaţiul public în ultimele variante; ca să fim sinceri şi fără ipocrizie, sunt chiar fete deştepte.

Prezenţele secundare, respectiv părinţii fetei (Mirela Popescu şi Cătălin Mirea) care vrea să divorţeze de controlorul financiar şi chelnerul (Adrian Duţă), deşi foarte scurte ca durată scenică, dau culori în plus aranjamentului floral general şi obţin extrem de repede aplauzele binemeritate ale unui public contemporan ancorat la realitatea anilor ’60-’70, teleportat ca o dronă în epoca noastră prezentă.

În rolul scurt al mamei Ortansei care pledează pentru menţinerea căsniciei cu Emilian pe coordonatele tradiţiei şi compromisului, o mare artistă care a lucrat ani buni cu Silviu Purcărete, doamna Mirela Popescu, reuşeşte într-o singură scenă scurtă să electrizeze sala, în compania lui Cătălin Mirea, ramolitul tată-socru al lui Emilian, un personaj până la urmă pozitiv, pe placul autorităţii, care proclamă etica extremistă a aşa-zisului om nou, constructor vajnic al socialismului şi al comunismului, în care Gogu Preda este exact ceea ce trebuie să fie, adică un soţ lucid care ştie cu ce nevastă are de a face şi cu ce escroc va avea de furcă.

Răsună exploziv replica lui Mazilu cel vizionar, că există prea puţini care îşi fac datoria de controlori fiscali, altfel toţi am fi la închisoare, moment în care se aprind şi luminile în sală.

Dramaturgia lui Mazilu nu a servit regimului politic din epoca proletcultistă, aşa cum au făcut-o dramaturgia românească dogmatică şi maniera franţuzească a comediilor lui Aurel Baranga.

Am urmărit cu atenţie contemporanii şi reacţiile lor la replici şi monologuri şi m-am gândit cât de fericit este Teodor Mazilu în posteritate. Monologurile reglează conturile acţiunii într-o formulă realistă. Ar fi trebuit însă să vedem toată construcţia, prinderea escrocului şi toată tevatura schimbului de neveste, ceea ce nu se întâmplă în formatările esenţializate. Acţiunea avansează prin comunicări şi comentarii, prin solilocvii şi mărturisiri şi foarte puţină mişcare dramatică propriu-zisă, din această cauză interpretările personajelor implică un risc deosebit şi un talent deosebit, dar şi o adecvare la specificul baroc al scriiturii care se transmite către scenografie, costume, lumini şi sunet.

Felix Alexa pare ieşit dintr-un anumit manierism al opţiunii pentru piesele străine şi străluceşte în textul românesc, dovadă că dramaturgia noastră conţine dinamite uneori nelăsate să explodeze.

Doamna Mariu Miu nu-şi dezminte performanţele scenografice anterioare, realizând un decor floral care sugerează un spaţiu de lux al bogaţilor unde se învârt specimenele în toate sensurile, decor ce oferă nenumărate posibilităţi de mişcare şi de sugestie ce vin în ajutorul actorilor prezenţi cam tot timpul pe scenă. Florile joacă şi ele un rol şi au parfum mazilian care încântă spectatorii Proştilor sub clar de lună.

Muzica simfonică conferă gravitate comediei şi creează contratimpuri şi contrapuncte care favorizează întreaga ambianţă scenică ce nu cunoaşte intermitenţe, pauze sau scăderi de intensitate.

Intitulată iniţial Sub clar de lună, piesa a căpătat o direcţie antiprostie umană, de unde şi noul titlu consacrat, Proştii sub clar de lună, fiind o satiră antisocială ce se cantonează pe principiile etice ale formării familiei şi inculpării escrocilor şi reuşind să-l enerveze pe Nicolae Ceauşescu în aşa fel încât să o interzică. Analizând în profunzime sintagma, constatăm că şi titlul Cântăreaţa cheală este foarte asemănător pentru faptul că nu prostia omenească l-a măcinat pe autor, ci imoralitatea din epoca de aur a moralităţii comuniste, când această oglindă nu a convenit în momentul interzicerii piesei.

Montarea lui Felix are aceeaşi calitate, vitalitate şi expresivitate ca cele mai recente spectacole ale sale, Adio, domnule Haffmann de la TNB şi Avarul de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, acţiunea acestora fiind mult mai complexă, cu răsturnări de situaţie şi cu o multitudine de gaguri, faţă de piesele lui Mazilu unde ne confruntăm cu un comic de substanţă filosofică în ultimă instanţă, nu cu poveşti care să ţină trează atenţia spectatorului.

Foarte ingenioasă această viziune scenică a unui text deja arhicunoscut, scris acum şase decenii! Însă putem constata la o distanţă de peste jumătate de secol că societatea actuală tânjeşte la un comunism etapizat şi paternalist, combinat cu un capitalism excursionist, dar asta e deja altă tematică…

Spectacolul îşi menţine virulenţa datorită raporturilor interumane şi a comunicării printr-un limbaj pe care regia şi scenografia reuşesc împreună să-l transmită publicului, întregul spaţiu de joc fiind comasat într-o bulă de oxigen rarefiat, într-o grădină paradisiacă care exista şi în comunism în zona nomenclaturală şi care, după cum vedem recent, este extinsă în zona demnitarial-infractorială datorită deştepţilor sub clar de lună care fură statul fără neruşinare, fiind prinşi numai din întâmplare.

Ce cusururi să găsim unui spectacol care se termină în ovaţiile publicului?

Cronică de Dinu GRIGORESCU

(Foto: Teatrul „Alexandru Davila” Piteşti)

 

PROŞTII SUB CLAR DE LUNĂ de Teodor Mazilu

Distribuţia:

Gogu – Adrian TITIENI

Clementina – Ramona OLTEANU

Ortansa – Ada DUMITRU

Emilian – Gogu PREDA

Mama Ortansei – Mirela POPESCU

Tatăl Ortansei – Cătălin MIREA

Un chelner – Adrian DUŢĂ

Regia artistică: Felix ALEXA

Versiunea scenică, lighting design, ilustraţia muzicală: Felix ALEXA

Scenografia: Maria MIU

Regia tehnică: Emil RĂPEANU

Lumini: Cristian NICA, Cătălin CĂLIN

Sunet: Eduard IORDACHE

Avatar photo
Dinu Grigorescu (n. 4 iunie 1938, Ploiești, România) este dramaturg, poet, prozator, jurnalist, comentator teatral, editor şi specialist în administraţia publică, fiind unul dintre cei mai prolifici dramaturgi români din generaţia optzecistă. A publicat 52 de cărţi de teatru, poezie şi proză, 65 de comedii (dintre care i s-au jucat doar 20 ca spectacole scenice, radiofonice, TV şi lecturi) şi 5 volume de critică teatrală. Deţine numeroase premii literare, inclusiv pe cel al Uniunii Scriitorilor pentru cartea de dramaturgie publicată la Editura Academiei în 2021.
Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments