Ceea ce place la piesa Anonimul veneţian, aşezată pe o melodramă, este jocul celor doi actori cu farmec deosebit, Ilinca Goia şi Ioan Andrei Ionescu, care se completează reciproc şi creează un cuplu când antagonic, când empatic, care se reîntâlneşte după ani de zile în falnica Veneţie a lui Goldoni şi a carnavalurilor nesfârşite. Dar personajele banale create de dramaturgul Giuseppe Berto sunt schematice şi construite să emoţioneze un public sensibil la poveştile de dragoste care se sfârşesc, ca şi în cazul de faţă, fără happy-end. Cei doi s-au iubit cândva, s-au certat mereu şi s-au despărţit: el, un golănaş italian pus pe aventuri, şi ea, o doamnă fină, sensibilă, care face de timpuriu un copil cu fostul soţ şi se vede nevoită să încheie o nouă căsătorie de interes, la Milano, cu un om de afaceri urât şi bogat.
Decorul creează un spaţiu destul de larg pentru o Veneţie sugerată, unde cei doi se întâlnesc, vorbesc, se plesnesc, se despart şi se reapropie, ajungând chiar în fostul pat conjugal unde ea se dezbracă cu mare dibacitate şi decenţă scenică, fiind gata să reia ceea ce dispăruse între cei doi, dar el, fostul soţ iubit, nu mai poate face nimic decât să îşi amintească de faimosul muzicant veneţian anonim, autorul unei muzici fermecătoare dintr-un secol oarecare. O boală incurabilă aşezată în creierul individului marchează sfârşitul acestei poveşti dintre un Romeo pus pe şotii, probabil desfrânat, şi o Julieta cu care chiar seamănă actriţa prin fineţe şi sensibilitate. Partenerul are însă rolul ingrat, el fiind cel vinovat de păcat, şi domnul Ioan Andrei Ionescu realizează un portret complex al personajului aflat în luptă cu sine, cu boala, cu moartea. Şi aici e meritul autorului de a nu fi creat un personaj odios, ci chiar duios la un moment dat, pe care ajungi să îl compătimeşti şi să îl ierţi. E sobru, vindicativ, agresiv, defensiv, tată iubitor, după ce nu fusese nici soţ, nici tată. Ilinca Goia desfată publicul prin eleganţa sa şi mult rafinament artistic.
Acţiunea statică se mută dintr-o parte în alta a scenei, aşa cum se mută şi sentimentele în vieţile noastre anonime. Piesa nu spune mai mult decât zice, dar e suficient ca să atragă actorii de compoziţie, regizorii şi, mai ales, directorii de teatru care fără mari investiţii fac săli pline, aşa cum s-a întâmplat şi în seara pandemică de duminică, 23 ianuarie 2022, în care se contabilizau 150 de spectacole.
reprezentaţie scenică a spectacolului Anonimul venețian de la TNB, foto: arhiva D.G.
E firesc ca prima noastră scenă să aibă în repertoriu o diversitate de piese, drame, comedii, vodeviluri, melodrame, experimente, reluări, autori clasici, contemporani, autori străini, noua generaţie şi străvechea aristocraţie scenică. Ion Caramitru, autor de proiect, a reuşit, deci, să ne lase un spectacol viabil, gândit de el, dar nu a reuşit să ni-l lase pe cămătarul din Veneţia în distribuţie cu el.
