Povestea ciudată a unui psihiatru şi a pacientului său EQUUS de Peter Shaffer, la Teatrul „Stela Popescu”

0
69

Teatrul „Stela Popescu” propune un spectacol curajos, Equus (în latină înseamnă cal) de Peter Shaffer, piesă scrisă în 1973 şi răsplătită cu Premiul „Tony”, care spune povestea ciudată a unui psihiatru ce încearcă să trateze un tânăr cu o fascinaţie patologică pentru cai, care va ajunge să facă un lucru îngrozitor: orbeşte trei cai.

Cu toate dificultăţile textului, uneori dincolo de o limită permisă, regizorul Victor Ioan Frunză a reuşit să realizeze un spectacol omogen, în decorul inteligent al Adrianei Grand, alegând o distribuţie adecvată, credibilă, chiar şi când pe scenă apar trei cai, bineînţeles, interpretaţi de trei actori zdraveni, care fac mai tot ceea ce este posibil pentru a ne da impresia că sunt… cai. Şi uneori reuşesc, scenele cu cei trei cai fiind antologice. Greul reprezentaţiei îl duce tânărul actor Tudor Cucu Dumitrescu în rolul lui Alan Strang, pacientul psihiatric, care dovedeşte calităţi neobişnuite în manevrarea stărilor de anxietate ale bolnavului. Căci, indiferent de cum îl priveşte psihiatrul, el este, dacă nu un debil mintal, un bolnav atins de o maladie ciudată şi inexplicabilă. Un individ care necesită o tratare cu totul şi cu totul specială, pe care doctorul respectiv şi-o asumă, având dorinţa, poate nebună, de a-l salva.

O distribuţie excelentă umple acest text straniu, dintre actori detaşându-se Mirela Zeţa, în rolul mamei lui Alan, Dora Strang, într-o scenă de mare sensibilitate, dovedind calităţi dramatice deosebite. Fiecare actor reuşeşte să intre în pielea unor personaje destul de ciudate: George Costin (doctorul psihiatru), Alexandru Pavel (Frank Strang, tatăl lui Alan), Crina Matei (Hesther Salomon, magistrat), Ana Creţu (Jill Mason, o fată de la grajduri), care arată minunat şi care se dezbracă cu nonşalanţă, Sorin Aurel Sandu (Harry Dalton, proprietarul grajdurilor), Ana Maria Ivan (sora medicală) şi, după părerea mea, clou-ul spectacolului, caii interpretaţi de Adrian Ban, Andrei Dogaru, Visarion Udatu.

De fapt, textul propriu-zis e plin de dialoguri încordate între medic, pacient şi unele personaje care îl cunosc pe Alan şi cu ajutorul cărora psihiatrul încearcă să afle ce s-a întâmplat cu adevărat şi mai ales care este starea mintală a tânărului.

Mai este de amintit o scenă şocantă pentru spectator, cea dintre Alan şi tânăra Jill Mason, în care ambii parteneri sunt aproape dezbrăcaţi şi care poate fi socotită unică pe scenele româneşti. Scena orbirii cailor este şi ea copleşitoare, antologică, dovedind, dacă mai era nevoie, abilităţile unui mare şi profund regizor.

Nu pot decât să laud curajul teatrului de a reprezenta acest text dificil, cu multe accente filosofice, dar şi fiziologice. Am lăsat la urmă efortul actorului George Costin de a se ocupa cu răbdare de demonii tânărului său pacient, nu doar inteligent, dar şi un pic viclean. În final, nici autorul, nici regizorul nu ne dau de înţeles care va fi viitorul tânărului pacient…

Candid STOICA,
actor, regizor, dramaturg, cronicar teatral

Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments