Premiera Perplex de la Sala Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti restaurează această scenă menirii sale de atelier teatral care să prezinte cele mai îndrăzneţe şi recente experimente dramaturgice şi regizorale contemporane, premiere absolute şi piese originale care ies din tipicul piesei tradiţionale. Scrisă în 2010, Perplex a fost montată în premieră în Bucureşti şi este doar a doua montare în România, după premiera absolută de la Arad în regia lui Theodor Cristian Popescu.
Marius von Mayenburg este un autor german contemporan în vogă, foarte jucat naţional şi internaţional, care şi-a început cariera cu reputatul regizor Thomas Ostermeier la Deutsches Theater din Berlin cu piesa Chip de Foc/Feuergeseicht. Din 1999, aflăm din nota Elisei Wilk din Programul de sală al piesei că lucrează ca dramaturg de scenă şi autor la Berliner Schaubuhne am Lehniner Platz din Berlin. Piesele sale, absurde şi neconvenţionale, au fost traduse în peste 30 de limbi şi montate în întreaga lume.
Medeea (Medeea Marinescu) şi Giani (Gavril Pătru) – actorii îşi folosesc propriile nume şi porecle – ajung acasă dintr-o vacanţă tropicală şi ceva nu este în regulă. În luxosul lor apartament s-au schimbat anumite detalii. Canapeaua miroase a gunoi, în bucătărie a apărut un ghiveci cu o plantă ciudată, măsuţa de cafea pare diferită şi curentul electric a fost întrerupt. Apare un al doilea cuplu, Alice (Alexandra Sălceanu) şi Pit (Petre Ancuța), pe care primul cuplu l-a lăsat să aibă grijă de casă şi a pus stăpânire pe ea. Printr-o lovitură de teatru îi alungă pe adevăraţii proprietari care se retrag confuzi, depăşiţi de realitatea care s-a întors împotriva lor să-i atace cam ca rechinul din Jaws.
Într-o clipită, Giani se întoarce ca fiul de opt ani al lui Alice şi Pit, iar Medeea ca o doică străină care deturnează pe rând rolurile de mamă, soţie şi iubită şi uzurpând de data aceasta realitatea lui Alice şi Pit.
Din acest punct, Perplex se transformă într-o cavalcadă de metamorfoze bizare, volatile, animate de un comic grotesc care culminează cu o petrecere gen bal mascat cu cei patru costumaţi pe tema „Nopţi Nordice”, care începe subversiv din punct de vedere politic şi se încheie suspect din punct de vedere erotic (spectacolul este pentru copiii peste 16 ani). Ceea ce uneşte această împletire ingenioasă de scene care curg şi se transformă în situaţii din ce în ce mai ciudate este tocmai acest sentiment de perplex încercat de cele două cupluri puse în faţa unor cotituri de viaţă care de care mai surprinzătoare şi explorat din toate unghiurile posibile, într-un limbaj animat de umor sec, parodie şi calambururi. Realitatea e deconstruită şi reconstruită într-un perpetuum mobile dus până în pânzele albe. În final, spectacolul se coagulează într-un thriller în căutarea lui Dumnezeu, (presupusul) autor şi regizor al tuturor situaţiilor limită din viaţa noastră.
Într-o epocă dominată de film, Netflix şi alte platforme de streaming, Perplex este o demonstraţie de la A la Z de ce este posibil numai în teatru, ca mijloace. Este ştiut faptul că teatrul şi filmul au în comun povestea, tema şi identificarea emoţională cu personajul, dar ce le separă? În film, diferenţa o aduc peisajele, panoramele, detaliile mute şi montajul, alternanţa de planuri vizuale. Perplex ne reaminteşte cu pregnanţă şi voluptate ludică ce face teatrul o artă aparte. În această demonstraţie, ca într-un joc de lego, nimic nu este de fapt nou pentru cei care cunosc teatrul şi teoriile lui, nici mijloacele (regăsim elemente deja făcute de Ionesco, Beckett, Pirandello, Sam Shepard şi Joseph Chaikin cu exerciţiile lor de transformări fluide ale personajelor şi de respiraţie din anii ’70, de la Magic Theater din San Francisco), nici ideile (preluate explicit din autori de la Darwin şi Nietzsche). Originalitatea constă în modul cum toate aceste elemente sunt asamblate şi recompuse, o demonstraţie de virtuozitate formală aplicată zilei de azi, ca un recital de Paganini sau un solo de Jimmy Hendrix, compus nu din note, ci din elemente teatrale.
Aşadar, o comedie de situaţii absurde. Un teatru prin excelenţă postmodern, adresat unui public deschis la noutate, care vrea să fie surprins ca un copil care intră în casa oglinzilor sau a groazei dintr-un parc de distracţii. Se poate spune, pe bună dreptate, că unui astfel de teatru inteligent, cerebral, teribilist din punct de vedere formal, atât de popular în ţările anglo-saxone şi germanice, îi lipsesc puţin sufletul şi elementul acela de inefabil din teatrul rus, atât de preţuit şi în teatrul românesc, în care a excelat chiar mama regizorului, marea şi regretata regizoare Cătălina Buzoianu.
Ştefan Iordănescu s-a aventurat într-o zonă de pionierat teatral şi a creat un spectacol elegant vizual graţie scenografiei minunate a fiicei sale, Dorothea Iordănescu, care combină ingenios elementele naturii – anotimpuri, forme de relief, geografice şi urbane – cu realitatea scenică a personajelor, aflată în deconstrucţie şi fluiditate perpetuă. Un spectacol inteligent, ironic şi neconvenţional unde totul începe realist-tradiţional şi evoluează într-o spirală ameţitoare de performance art despre teatru şi existenţă.
Reuşita acestui spectacol e susţinută cu brio de cele patru vedete ale Teatrului Naţional din Bucureşti, Medeea Marinescu, Gavril Pătru, Alexandra Sălceanu şi Petre Ancuţa, care fac, fiecare în parte, un tur de forţă remarcabil prin nenumărate avataruri cu multe momente memorabile şi hilare, oferindu-ne măsura marelui lor talent. Cei patru actori joacă cu bucurie, măiestrie, energie aparent inepuizabilă şi o versatilitate a registrelor cum numai un astfel de text, de mare greutate, dar şi frumuseţe, poate permite.
Este un spectacol viu, modern, excepţional, în cheia lui, pe toate palierele, care împinge nu numai toate limitele teatrului, personajelor şi actorilor care le interpretează, dar şi limitele publicului şi ale criticii. Din acest punct de vedere, Perplex reprezintă un test, o provocare lansată lumii teatrale bucureştene, destul de blazate. Ca şi variaţiunile pe tema piesei Pescăruşul regizată de Eugen Jebeleanu, Perplex este în primul rând o experienţă teatrală, o aventură scenică pe care am savurat-o cu mare plăcere, nu un spectacol clasic unde 1 + 1 fac 2, ca într-o ecuaţie matematică.
Cronică de Alexandra ARES
(Foto: Florin Ghioca, TNB)
