De opt decenii parcurg drumul Bucureşti – Valea Prahovei şi trec, invariabil, prin Comarnic. Acolo s-a născut tatăl meu, în 1909, botezat de principesa Martha Bibescu, iar bunicul meu patern a întemeiat prima şcoală primară din zonă, devenind ulterior inspector şcolar şi inspector general, decorat de regele Ferdinand cu „Steaua României” şi „Coroana României”, în grad de Cavaler.
Cu asemenea rădăcini, cum să nu am o afecţiune aparte pentru această comună? O traversez cu maşina, cu trenul şi, mai nou, cu ochii fixaţi pe comunicatele burleşti ale responsabililor cu infrastructura. În oraşul meu natal nu s-a petrecut aproape nimic semnificativ în ultimii 80 de ani, în afara blocurilor ceauşiste. Ploieştiul mă ignoră şi ca dramaturg, rămas sub hipnoza lui Nichita Stănescu şi a lui I. L. Caragiale. În schimb, Piteştiul, cu Teatrul „Alexandru Davila”, îmi oferă termen de comparaţie, iar comparaţia este net în favoarea Argeşului.
Am fost expert în administraţia publică a Capitalei. Nu intru în detalii. Cunosc mecanismul autorizaţiilor de construcţie, ştiu cum sunt întârziate – motivat sau nu – şi ştiu ce înseamnă certificatul de urbanism: sursă eternă de corupţie majoră. Tocmai de aceea îmi amintesc limpede bucuria de acum 10 ani, când s-a anunţat că o firmă ploieşteană, apropiată de sufletul prefectural, va realiza şoseaua cu două benzi pe sens menită să ocolească celebrul oraş premontan.
Am urmărit proiectul cu pasiune. S-a blocat rapid, imediat după primul studiu de fezabilitate, generos plătit de statul român şi, desigur, reciclat electoral. Apoi, linişte. Împotmolire. Reluări. Alte studii. Alte promisiuni.
Nu am un interes personal direct: plec din Bucureşti dis-de-dimineaţă şi evit faimosul dop din Nistoreşti. Îi voi dedica, poate, o comedie, după Autostrada broaştelor, difuzată la Teatrul Naţional Radiofonic. Material dramaturgic există din belşug.
În rest, autostrăzile României par să înainteze. Există ritm, finanţare, presiunea fondurilor europene, pe care riscăm să le pierdem în caz de lene naţională. Dar ce se întâmplă la Comarnic este strigător la cer!
După festivismul deschiderii şantierului de 6 kilometri, patronat de un preşedinte de Consiliu Judeţean, ulterior deviat spre alte drumuri – fără ocolirea DNA-ului asigurată –, asistăm din nou la repertoriul cunoscut: scuze, tăceri, amânări. Din 2025 în 2026. Din 2026 în 2027. Evident, „în decembrie”.
Fie vom avea, în august, o inaugurare grăbită a unui ciot de drum – înainte de termen şi înainte de alegeri –, fie ne vom trezi în 2028, când permisul meu de conducere va expira, iar eu voi rata bucuria ocolirii Comarnicului meu iubit.
Primarul e băiat bun, dar copleşit de amploarea unei asemenea construcţii. Fiecare surpare de teren devine argument administrativ. Fiecare furtună care doboară copaci se transformă în mană cerească pentru defrişări şi noi proiecte imobiliare, lansate de delfini şi rechini ai pieţei.
Drumul Doftanei, scurtătură spre Braşov, are o firmă profesionistă desemnată. Dar nicio companie nu poate construi zece autostrăzi simultan. Probabil că Doftana nu este prioritatea priorităţilor, în comparaţie cu drumurile ardeleneşti ce fac legătura cu Ungaria.
Despre Autostrada Ploieşti – Braşov aproape că nu mai are sens să vorbim. În 2001, în biroul ministrului Transporturilor de atunci, am studiat, metru cu metru de hartă, proiectul şi studiul de fezabilitate incipient, realizat de o firmă românească venită din Statele Unite. Era tânăr proiectul. Eram şi eu.
Pe această autostradă voi circula, probabil, în postura de suflet călător.
Însă ocolirea Buşteniului şi a Azugăi trebuia începută simultan cu epopeea Comarnicului. Valea Prahovei este o sticlă cu două dopuri: dacă scoţi unul, traficul nu se deblochează, se împotmoleşte mai departe – în Buşteni, în serpentine, în băltoaca eternă a prostiei şi birocraţiei administrative.
Editorial de Dinu GRIGORESCU
(Foto: bizbrasov.ro)
