X-FEST 2023: O ISTORIE A VIOLENŢEI şi JOCURI ÎN CURTEA DIN SPATE

Thomas Ostermeier şi Diana Mititelu  

0
236

O ISTORIE A VIOLENŢEI 

De Édouard Louis

Regia: Thomas Ostermeier

În 2001, la vârsta de 33 de ani, Thomas Ostermeier afirma la Wien Festwochen că regizorii de peste patruzeci de ani „nu mai sunt în contact cu cultura în curs de dezvoltare şi ar trebui să renunţe la regie”, ceea ce a deranjat mulţi regizori la vremea respectivă. Aflat astăzi la vârsta de 55 de ani, Ostermeier s-a contrazis pe sine însuşi şi (din fericire) nu a renunţat la regie. Cea mai bună explicaţie ar fi că până la 40 de ani pulsul vieţii se află cumva în zona directă de confort a unui artist şi acesta îl prinde din zbor, iar după această vârstă un artist trebuie să îşi propună să caute acest puls al vieţii în zonele în care a migrat pentru că zona lui de confort în care s-a format ca artist a rămas în urma istoriei.

Ostermeier este în continuare directorul artistic al prestigiosului teatru Schaubühne din Berlin pe care-l conduce din 1999 şi continuă să îşi asume riscuri artistice şi să exprime pulsul contemporan, fiind cotat ca unul din cei mai buni regizori din Europa. Spectacolul de la TNB a demonstrat că îşi merită încă pe deplin premiul teatral european din 2000, acordat pentru „exprimarea anxietăţilor tinerelor generaţii”, oferind o imagine fidelă, emoţionantă a acestora pe scenă, care este departe de a fi „academică” şi pentru faptul că „recreează o legătură directă cu ceea ce se întâmplă în societate și cu ceea ce se pune în scenă în teatru”.

Istoria violenţei, o dramatizare a romanului autobiografic omonim al francezului Édouard Louis (n. 1992), făcută de Ostermeier împreună cu autorul, propune un joc de cuvinte între idea de istorie violentă din care ne tragem şi care se tot repetă de la Iliada şi tragediile antice încoace şi istoria violenţei individuale în cazul infractorilor care folosesc brutalitatea pentru a intimida şi umili pe cei pe care îi consideră mai slabi, dar şi pentru a se răzbuna pe societatea capitalistă fără milă în care nu reuşesc să aducă o contribuţie, din diverse motive, de la prejudiciu şi sărăcie până la dureroasa lipsă de suficient merit personal pe care, de fapt, niciun om nu e gata să o accepte.

Piesa este povestea unui viol şi furt armat povestit la spital şi autorităţilor, cu flashbackuri la cum s-a desfăşurat şi cum s-a ajuns acolo. Ca în cazul multor violuri, aşa cum am văzut şi în spectacolul Jocuri în curtea din spate regizat de Diana Mititelu, acestea încep, de fapt, cu un lung şi asiduu proces de seducţie. Victima, în cazul Istoriei violenţei, este un francez de 20 de ani, frumos şi cu ochii albaştri, genul sensibil şi studios, plin de consideraţie pentru sentimentele celorlalţi, dintr-o familie modestă, care nu e încântată că fiul lor e homosexual, dar nici nu-l ostracizează din această cauză. Cel care va perpetua violul este un alt bărbat tânăr şi frumos, mai masculin şi agresiv, fiul unui imigrant kabil.

Trebuie să recunosc că înainte de spectacol nu am ştiut multe despre poporul kabil, dar am aflat din Wikipedia că este un grup etnic berber în nordul Algeriei, cea mai mare populaţie berberă din Algeria şi a doua ca mărime din Africa de Nord. Kabilii au fost unul dintre puţinele popoare din Africa de Nord care au rămas independente în timpul guvernării succesive de către romani, bizantini, vandali, turci otomani şi cartaginezi. Chiar şi după cucerirea arabă a Africii de Nord, poporul kabil şi-a păstrat în continuare posesia munţilor săi.

În noaptea dinaintea ajunului de Crăciun, la 4 dimineaţa, un timp când multe persoane care nu au o relaţie se simt vulnerabile din punct de vedere emoţional, Édouard (Laurenz Laufenberg) merge pe străzile Parisului şi e agăţat de un brunet frumos pe nume Reda (Renato Schuch). Édouard este prudent la început şi chiar se prezintă cu un nume fals, deşi mărturiseşte că a fost atras din prima de respiraţia străinului, adică de câmpul lui energetic. După multe parlamentări, linguşiri şi dezvăluirea strategică a punctelor lui sensibile menite să-i câştige încrederea, adică o manipulare suavă care seamănă identic cu seducţia heterosexuală, Reda ajunge în patul lui Édouard, de care iniţial îl separa o  mare distanţă, socială și emoțională.

Ca majoritatea brutelor (bullies), Reda se consideră o victimă a societăţii şi are la îndemână o poveste din copilărie care l-a marcat profund, în cazul lui experienţa traumatizantă de emigrant a tatălui care a crezut că vine într-o Franţă de lapte şi miere doar ca să muncească într-o fabrică abrutizantă. Văzând cărţile lui Édouard, Reda mărturiseşte că nu a fost niciodată bun la şcoală sau interesat de citit, ceea ce sugerează că problema de clasă nu este de fapt doar economică, dar şi o consecinţă a nivelului de inteligenţă şi de apetenţă pentru un efort susţinut al fiecărui individ, acea disponibilitate de a renunţa la plăcerile uşoare şi imediate pentru un scop dificil şi îndepărtat. Diferenţa economică între Édouard şi Reda este minimă, amândoi sunt săraci, din familii modeste, Édouard fiind însă un băiat cu facultate, înscris la master, muncitor, dintr-o familie doar un pic mai răsărită. Această problemă de clasă legată (şi) de capacitatea intelectuală a oamenilor este un subiect delicat, la fel de delicat cum este prezentarea pe scenă a unui agresor nord-african pentru a nu răsfrânge această agresiune asupra tuturor imigranţilor de culoare.

A două zi, după ce a obţinut ce a vrut, o noapte de sex, Reda începe să arate că toată gargara sentimentală pe care a îndrugat-o pentru a-l seduce pe Édouard a fost doar praf în ochi şi încearcă să plece cu i-Phone-ul şi tableta naivului iubit fără nici măcar să schimbe numerele de telefon pentru un eventual encore pe care Édouard, partea feminină a binomului gay, clar şi-l doreşte. Adică, în limbaj bucureștean, și înțepat, și cu banii luați. Confruntat, Reda îşi dă arama pe faţă, de la propria homofobie învăţată în familie şi probabil în religia cu care a crescut (prezentând ceea ce a făcut cu Édouard doar ca o descărcare pasageră de care încearcă să se disocieze) la faptul că este un infractor cu pistolul în buzunar, gata să ucidă pentru un i-Phone şi o tabletă. Mai mult decât atât, este un om inferior, care vede roşu în faţa ochilor când Édouard îl confruntă cu tact şi politeţe maximă pentru a-şi recupera obiectele, singura lui avuţie de student.

Din toate acestea, Thomas Ostermeier a creat un spectacol uimitor din punct de vedere vizual, dar nu numai, croşetând de la început şi până la sfârşit diverse planuri video şi muzicale (cu un baterist care oferă momente şi contrapunct live, chiar de pe scenă), dar mai ales psihologice.

Suntem, de fapt, în interiorul memoriei lui Édouard (minunat interpretat de Laurenz Laufenberg) care face slalom printre amintiri ce se întrupează pe scenă şi pe ecranul de proiecţie prin scene scurte în care doar patru personaje schimbă multe avataruri, de la membrii familiei lui Édouard la poliţişti şi personal medical.

Este un spectacol conceput pentru o scenă mai mică, dar care a suportat perfect trecerea pe scena mare a TNB datorită meticulozităţii riguroase, de filigran, a regiei, dar şi a interpretării de top european a celor 4 actori care nu se pierd nicio secundă pe marea scenă a TNB, nici ca voce, nici ca prezenţă, oferindu-ne un regal de actorie germană.

Unul din punctele forte ale acestui spectacol a fost, de fapt, muzicalitatea lui şi cum a transformat limba germană, deseori prezentată în filme ca o caricatură de stridenţă şi duritate, într-o limbă dulce şi melodioasă, aproape hipnotică, şi în acelaşi timp cât se poate de contemporană.

Un alt punct forte a fost că Ostermeier a făcut un spectacol în care e imposibil să te plictiseşti sau să te uiţi la ceas în ciuda subiectului dificil. Ostermeier ştie că se adresează unei generaţii cu un focus scăzut, obişnuită cu o lume digitală cu stimuli constanţi care eliberează dopamină, motiv pentru care alternează constant planurile sub ochii noştri, cu personaje care păşesc în câmpul memoriei lui Édouard, pentru a face diverse precizări care aduc mereu o complexitate sporită relaţiilor şi situaţiilor şi, implicit, acest stimul de dopamină.

În fine, cel de-al treilea punct forte a fost că a prezentat această poveste de dragoste, viol şi violenţă într-un cuplu gay care ar fi putut ofensa sensibilităţile populaţiei hetero ca pe o poveste universal umană simplă şi emoţionantă la care poate rezona fiecare om.

Pe scurt, un regal teatral.

 

JOCURI ÎN CURTEA DIN SPATE 

De Edna Mazya, traducere: Ada-Maria Ichim

Regia: Diana Mititelu

Un al doilea spectacol inclus în X-FEST având ca tematică violul a fost, spre deosebire de Istoria violenţei, despre patru băieţi care au violat o fată de 14 ani, deşi tehnic au fost doar trei, cel de-al patrulea fiind însă cel care a pus totul la cale. Deci, de data aceasta, un viol hetero.

Spectacolul a fost găzduit de mica scenă Atelier a Teatrului Mic de pe Strada Constantin Mille, o scenă care miroase a igrasie şi vechi, pe care Primăria Municipiului Bucureşti ar trebui să o renoveze pentru a fi la nivelul celorlalte săli de teatru din Bucureşti.

În acest spaţiu precar, Teatrul de Stat din Constanţa, condus excelent de Erwin Şimşensohn, a prezentat o bijuterie de spectacol, de dimensiuni miniaturale faţă de monumentala Istoria violenţei de la TNB, unui public format din tineri.

După o serie de spectacole care au folosit la greu arta video, devenită un fel de clişeu al teatrului de avangardă al lumii, regia Dianei Mititelu s-a sprijinit doar pe text, situaţii scenice şi pe jocul actorilor. Cu excepţia unui soundtrack care foloseşte ocazional tehnica de scratch DJ care măreşte suspansul, nu au existat artificii tehnice, lumini elaborate sau decoruri scumpe.

Pe o scenă întunecată, un chenar de lemn frumos sculptat serveşte atât ca sală de tribunal, cât şi ca o „curte din spate” pe care se află un leagăn pe care se balansează seducător actriţa Ecaterina Lupu, talentată şi carismatică, pe rând victima violului şi judecătoarea procesului în care cei patru adolescenţi acuzaţi de viol servesc şi ca avocaţii apărării acestora (Andrei Bibire, Cătălin Lupu, Theodor Şoptelea şi Ştefan Mihai).

Este un courtroom drama combinat cu scene de reconstituire a unui viol juvenil petrecut relativ recent în Israel. Dar povestea s-ar putea petrece oriunde în România şi probabil că se şi petrece aproape zilnic. De fapt, cu mulţi ani în urmă, după un an de pregătire pentru Facultatea de Drept, am asistat la un proces aproape identic cu uşile închise la Tribunalul Municipiului Bucureşti care mi s-a părut atât de demoralizant, încât am decis să nu mai dau la Drept. Mai mult decât atât, de două ori în viaţă am avut marele noroc să scap de o tentativă de viol, o dată pe la 5 ani şi cea de-a doua oară pe la 17 ani când pur şi simplu mi-am pierdut glasul de parcă cineva mi-ar fi tăiat corzile vocale. Din fericire, am fost salvată în extremis de un cunoscut care tocmai trecea pe strada pustie şi m-a recunoscut.

Ori exact cu asta a început şi spectacolul Jocuri în curtea din spate, cu o adolescentă cros-examinată agresiv de patru avocaţi ai apărării care o acuză că i-ar fi plăcut violul din moment ce nu şi-a găsit glasul să strige după ajutor. De aici, urmează atacuri oribile şi grafice la adresa fetei, atacuri la care am fost şi eu martoră cu ani în urmă la procesul la care am asistat.

Ca o monedă aruncată pe partea cealaltă, avocaţii renunţă la robe şi devin adolescenţii care au participat la viol. De aici se recompun evenimentele şi suntem martorii manipulării şi seducţiei care au condus victima la acest viol de grup, în care se pare că toţi participanţii au fost virgini, cu excepţia celui care a orchestrat totul, dintr-o combinaţie de joc şi cruzime, singurul pe care fata de fapt îl plăcea. Din timp în timp, revenim la confruntări dramatice din curtea justiţiei care punctează evenimentele.

Spectacolul explorează foarte bine zonele de gri din spatele acestui viol, cu cinci adolescenţi curioşi să experimenteze sexual şi cu hormonii acţionând la capacitate maximă, cu manipularea, seducţia, trauma şi „schimbarea la faţă” după atingerea scopului, un playbook identic cu violul gay, din care a lipsit jaful armat, dar a apărut în schimb trauma unui proces în care victima violului este ea însăşi acuzată că l-ar fi încurajat, conştient sau subconştient.

Am descoperit-o pe tânăra regizoare Diana Mititelu recent, după o premieră de la „Bulandra” care mi s-a părut că anunţă un nou talent, şi am dorit să văd şi acest spectacol să mă conving că această promisiune este reală, şi nu a fost doar un „accident” norocos. Se pare însă că vechiul clişeu cum că nimic nu este întâmplător, nici în viaţă, nici în artă, este adevărat. Diana Mititelu este un adevărat talent al tinerei generaţii cu un simţ scenic deosebit şi cu pulsul contemporan. Adică, cu vorbele de odinioară ale lui Thomas Ostermeier (când avea 33 de ani, o vârstă apropiată de cea a Dianei Mititelu), o regizoare „în contact cu cultura în curs de dezvoltare”.

Pe scurt, un spectacol exploziv, cu multă fizicalitate şi energie, întunecat, real, instructiv şi artistic în acelaşi timp. De asemenea, excelent scris, tradus, regizat şi interpretat. Felicitări Teatrului din Constanţa!

Cronică de Alexandra ARES

(Foto: Florin Ghioca, TNB; teatruldestatconstanta.ro)

Avatar photo
Alexandra Ares este critic de teatru, dramaturg, romancier, scenarist şi producător de televiziune, născută în România şi naturalizată în SUA, unde a trăit 20 de ani. Are un doctorat în teatrul american contemporan şi studii de teatrologie la UNATC. De asemenea, are o specializare în Foreign Policy şi Global Political Economy la London School of Economics. A lucrat ca realizatoare la Redacţia Teatru a TVR (emisiunile „Gong”, „Scena”, „Maeştrii teatrului românesc”), corespondent TVR la New York, producător de ştiri interne la CBS News din New York, director de comunicare la ONU şi Programul ONU pentru Dezvoltare etc. Este autoarea, printre altele, a romanelor „Visătoarele” şi „Viaţa mea pe net” (Polirom), a cărţii de analiză dramatică „Sam Shepard: Rebelul rigorii mortale” (Tracus Arte), a colecţiei de piese „Teatru românesc contemporan” (Editura Academiei Române), care a fost nominalizată la Premiile Uniunii Scriitorilor din 2023. Spectacolul ei, „Frumoasa adormită şi trezită”, a fost nominalizat la Premiile UNITER pentru cel mai bun spectcol radiofonic (regia: Diana Mihailopol). Comedia ei, „O bunică de milioane”, scrisă în colaborare cu D.G., se joacă la Teatrul Dramaturgilor Români din Bucureşti. În 2023, a avut câteva spectacole-lectură şi la New York. Este membru al Comitetului de conducere al Filialei Bucureşti – Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor, membru UNITER şi membru al PEN New York. Este câştigătoarea Premiilor Next Generation Indie Awards (NYC) și Readers Favorite (Miami), finalista Premiilor BOTYA Awards (Chicago) şi laureata Premiului Filialei Bucureşti – Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor din România. www.alexandra-ares.com www.fundațiaspiritromanesc.ro
Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments