Profund original: OUTFITUL ŞEARPELUI – Teatrul Naţional din Craiova în turneu la Teatrul Excelsior

Este foarte rar şi nu uşor să faci ceva cu totul original şi în artă, şi în teatru. Există sentimentul că totul a fost făcut şi că nu se poate decât să vii cu variaţiuni pe teme deja făcute sau cu reîntrupări ultramoderne de lucruri deja făcute şi deja ştiute. Dar imaginaţia artistului autentic funcţionează altfel, creează o lume cu totul nouă din elemente disparate pe care un ochi grăbit nu s-ar gândi să le combine, mai ales când procesul nu e deloc logic, aşa cum s-a întâmplat în micul şi minunatul spectacol al Andreei Gavriliu de la Teatrul Naţional din Craiova prezentat timp de două seri pe scena Teatrului Excelsior din Bucureşti. Talentul stă în a armoniza aceste incongruenţe şi elemente disparat-ilogice, fără stridenţe şi disonanţe.

Trebuie să recunosc că am ajuns din întâmplare la acest spectacol, speriată un pic de titlu, cu juxtapunerea lui de englezism (outfit) şi regionalism (şearpe), care poate că are un şarm aparte în Oltenia, la Craiova, dar pe care eu l-am găsit neinspirat, un pic kitsch. Mi-a fost teamă că voi fi captiva unei desfăşurări de forţe etno-folclorice cu modernizări forţate şi dans contemporan.

Din fericire, lipsa de inspiraţie s-a oprit aici, spectacolul propriu-zis fiind o aventură superbă în neprevăzut, un spectacol profund original care te mişcă şi te fascinează fără să ştii de ce. Nimic nu e ţesut din story, totul e ţesut din inefabil. Până la urmă, chiar şi titlul şi-a dezvăluit timid intenţia, cu acelaşi umor suprarealist care caracterizează întregul spectacol.

De asemenea, eram poate singura din sală care nu auzisem nici de (reputata) coregrafă Andrea Gavriliu, nici de poetul Marius Aldea, nu cunoşteam nici actorii TNC, deci am pornit de la un total blank slate.

Textul poetic al lui Marius Aldea e foarte onest, combină versul alb cu rima, suprarealismul cu liricul, ironia cu calamburul, nostalgia cu spiritul de frondă. Modul în care îl „vede” scenic Andrea Gavriliu este genial, polifonic, multidimensional, prin intermediul a şase tineri actori care sunt, pe rând, personaje diferite, trecători anonimi sau, cel mai des, gândurile personajului central, un tânăr care expune cronologia amintirilor şi reflexiilor sale din copilărie până la maturitate, într-o luptă cu o realitate care se rearanjează perpetuu. Cei şase actori, frumoşi şi expresivi, sunt îmbrăcaţi la fel, în pantaloni lungi negri şi cămăşi gri, pe care uneori le scot pentru a sugera vulnerabilitatea, sexualitatea sau animalitatea.

Ideea titlului şi a spectacolului este că şerpii, ca şi oamenii, îşi schimbă pielea pentru a se adapta creşterii lor. Această ecdizie (năpârlire) îi ajută să înlocuiască pielea veche, depăşită cu una nouă şi mai bună. Frecvenţa năpârlirii variază de la caz la caz şi de la individ la individ. Şearpele este fiinţa, sufletul de oltean care încă mai merge la ţară şi priveşte luna, dar în rest e prins în vârtejul ameţitor de informaţii şi schimbări „din lumea corporatistă, corpo-artistă, corpora-tristă”, adică diversele „outfituri” ale omului contemporan racordat prin internet la satul global.

Născută în 1985 la Sfântu Gheorghe, Andrea Gavriliu a absolvit Facultatea de Teatru şi Film din Cluj-Napoca în 2008. În 2013, a obţinut diploma de master în coregrafie la Universitatea de Teatru şi Film „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti. În prezent, este coregraf la Teatrul Naţional „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, doctor în teatru şi arte performative şi predă mişcare la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti. Este laureată a numeroase premii.

Născut în 1987, în Motru, Marius Aldea este absolvent al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii de Vest şi autorul a numeroase plachete de versuri, unele poezii fiind postate şi pe YouTube.

Din colaborarea celor doi artişti a luat naştere, cred eu, un act teatral organic, nu doar un spectacol poetico-coregrafic. Sugerez că asistăm la un curent teatral pur românesc, teatrul poetic contemporan, pe texte contemporane, la ani lumină de Iona lui Marin Sorescu şi la epoci lumină de Înşiră-te mărgărite al lui Victor Eftimiu. Un curent nou, început (probabil) de Radu Afrim (spun probabil din cauza faptului că am lipsit din România 20 de ani) şi dezvoltat într-o direcţie proprie de Andrea Gavriliu şi alţi câţiva autori şi regizori.

Este un teatru poetic, dar şi de idei, acele idei care percolează în spiritul timpului contemporan şi de care ne lovim zilnic:

„OK, avea doar 7 ani, dar ştia că divinitatea este ierarhică pe model corporatist:

nimic – Dumnezeu – Isus – omul, iar omul, partea de jos a sistemului, duce în cârcă tot greul

şi e normal să se întâmple aşa când viaţa lui embrionară se dezvoltă între două ţipete

ale mamei: plăcerea coitusului şi durerea naşterii – poli care vor influenţa mai târziu

bipolaritatea vieţii lui.

Toate astea le rememorează adesea cu huruitul aspiratorului în cap şi are unele momente

în care ezită când întâlneşte pe la colţurile camerelor pânzele de păianjeni,

adevărate capodopere arhitectonice. Cine este el să spulbere totul în câteva secunde?”.

Un teatru greu de definit, dar o plăcere de urmărit, cu multe pasaje literare surprarealiste memorabile ca acesta:

„Sunt un prizonier între codul de bare şi codul IBAN,

un consumerist trist în căutare de dopamină.

Nu sunt un tânăr frumos şi liber

pentru că stăpânul m-a dresat

să mă ridic dimineaţa din pat

cu gândul la bani,

dar eu am 30 de ani

şi nu ştiu să fac bani.

Nu sunt un tefelist,

nu sunt un fucking stângist,

nu postez pe net, nu mă încadrez în niciun curent,

nu mă interesează influencerii cu reach (gest),

nu sunt corporatist, nici corporartist, nici corporatrist.

Sunt băiatul de la ţară care a venit la oraş

să scape de sapă,

dar nu ai cum să scapi, frate, de sapă,

cum nu ai cum să scapi, frate, de coasă”.

Spectacolul trupei din Craiova este onest, surprinzător şi incitant, cu multe momente de ironie şi umor, dar şi de intensă fizicalitate. Coregrafia este integrată firesc în teatru. Actorii au un joc modern, dinamic, dar spre final par să îşi piardă puţin din suflu, cu câteva scene care se aud cam greu. Dar acest lucru nu ştirbeşte impactul scenei asupra sufletului.

În concluzie, am asistat la un act teatral profund original şi sincer. Spectacolul îl impune pe Marius Aldea ca pe un (potenţial) dramaturg de mare originalitate, nu doar un poet, pe Andrea Gavriliu ca pe o regizoare, nu doar coregrafă, de o mare imaginaţie, cu un simţ plastic, muzical şi ideatic ieşit din comun, iar pe tinerii actori de la Craiova ca pe practicanţii unui tip de teatru foarte modern. O experienţă teatrală minunată. Din informaţiile de pe site-ul teatrului, este vorba despre un spectacol care a avut premiera în timpul pandemiei. Ne bucurăm că a ajuns şi la Bucureşti.

Cronică de Alexandra ARES

(Foto: TNC)