Formidabil: „OLEANNA” la Teatrul Excelsior

În esenţă, celebra piesă americană examinează efectele devastatoare ale neînţelegerii şi dinamica relaţiilor de putere dintre un profesor universitar, John, şi studenta sa, Carol. Ceea ce începe ca o întâlnire formală într-un birou pentru a discuta despre dificultăţile academice ale lui Carol escaladează într-o confruntare ce le dă peste cap vieţile. Mamet reuşeşte să estompeze graniţele dintre bine şi rău, lăsând publicul împărţit între empatie şi dezgust faţă de ambele sexe.

Oleanna lui David Mamet a avut premiera în mai 1992, la American Repertory Theater din Cambridge, Massachusetts, şi, ulterior, a fost prezentată la Royal Court Theatre din Londra, în iunie 1993. Este un text simplu, dar complex, cu două personaje care discută idei de pe poziţii de putere diferite în cele trei acte. Piesa rămâne o lucrare explozivă şi relevantă, mai ales în România anului 2024, unde problemele de acest gen au ieşit din „dulapul” tăcerii abia în ultimii ani.

Am avut plăcerea să văd spectacolul original de la Royal Court la o vârstă când nu înţelegeam toate subtilităţile, dar mi s-a părut mai arid decât producţia remarcabilă a băcăuanului Mădălin Hîncu, laureat cu premiul UNITER de debut pentru regie în 2018 şi un nume important al generaţiei sale. În producţia engleză, cerebrală şi cu accentele puse mai degrabă pe implicit, pentru un public obişnuit cu un alt fel de discurs, decorul era banal, profesorul mai în vârstă şi mai cenuşiu, iar studenta era tratată regizoral fără acel glamour al Ioanei Nicuale, cu luciul imperceptibil al unui cuţit ascuns în haine.

Montarea de la Excelsior aduce Oleanna mai aproape de sensibilitatea românească. Subtextul replicilor este mai explicit. Viziunea regizorală are mai multă alură, stilul este mai inventiv, dramatic şi visceral. Profesorul John este încă relativ tânăr şi arată bine (carismaticul Marius Turdeanu care a debutat cu brio la Excelsior). Studenta Carol este foarte tentantă (frumoasa Ioana Niculae), iar ambii actori oferă, cu talent, două recitaluri de mare complexitate. Spectatorului i-ar fi uşor să-i perceapă ca un cuplu romantic şi nu ca pe o juxtapunere dizgraţioasă a două vârste şi constituţii fizice diferite, ceea ce măreşte ambiguitatea unui text deja ambiguu. Ariditatea biroului academic emană o căldură nostalgică, subliniată de marea frescă din fundal a Şcolii din Atena, capodopera lui Rafael din Palatul Vaticanului, care îi înfăţişează pe Socrate, Platon, Diogene şi Pitagora. În faţa scenei, o lampă cu lumină caldă şi câteva vrafuri de cărţi emană aceeaşi melancolie pentru o eră apusă în care cartea şi intelectul erau preţuite la adevărata lor valoare. Nu avem un birou sec şi corporatist, ci o oază a unui suflet avid de cultură, minunat concepută de scenograful Răzvan Bordoș şi maestrul de lumini Traian Marin, un fel de budoar intelectual.

Welcome to… Oleanna, un titlu ambiguu şi simbolic, care nu are un înţeles direct menţionat în piesă, dar evocă o lume idealizată, reprezentând un loc de refugiu sau o realitate utopică, dorită, care se destramă pe măsură ce conflictele dintre personaje escaladează. Acesta poate simboliza, de asemenea, o stare de confuzie şi idealizare a relaţiilor de putere şi a corectitudinii politice.

În primul act, studenta îl vizitează pe profesor în biroul său pentru a pleda să nu o pice la examen şi mărturiseşte că nu-i înţelege cursul, o carte scrisă cu un limbaj pretenţios şi abstract, lucru care de altfel se întâmplă des în lumea academică. Aici, regia (masculină) satirizează şi pune accent pe prostia comică a fetei, nu pe densitatea poate la fel de comică a materialului predat. John e la telefon şi, prin frânturi, deducem că are alte preocupări. Îşi aşteaptă nerăbdător titularizarea şi, odată cu ea, noul salariu cu care doreşte să-şi cumpere prima casă pentru soţie şi copil. Carol ne apare, şi nouă, spectatorilor, dar şi lui John, ca o blondă prostuţă, dar tenace, aparent incapabilă să înţeleagă discursul intelectual elevat al profesorului, nici la curs, nici în viaţa reală.

De fapt, şi John, şi Carol vorbesc unul peste celălalt, fără să comunice şi să se asculte cu adevărat, preocupaţi doar de ce gândeşte fiecare. Tentat de decalajul de statut social şi instituţional dintre ei, profesorul începe să o epateze cu sofisme şi adevăruri paternaliste menite să o impresioneze. Intenţia e binevoitoare, dar John nu realizează cât de mult o deranjează pe fată demonstraţia lui de superioritate şi elitism.

„Ei bine, Carol, trebuie să înţelegi ceva. Nu toată lumea trebuie să aibă o educaţie superioară. Poţi să ai o viaţă decentă fără asta. Nu e nimic greşit în a nu înţelege toate lucrurile complexe pe care le discutăm aici. Poţi să ai o slujbă, să te căsătoreşti, să ai copii, să fii fericită, chiar şi fără să înţelegi conceptul de educaţie superioară sau cum funcţionează cu adevărat lucrurile în acest domeniu.”

John încearcă să minimalizeze problemele lui Carol, spunând că, de fapt, nu este vina sistemului educaţional sau a lui, ci doar o chestiune de înţelegere personală. De exemplu, îi spune:

„Poate că nu înţelegi, dar asta nu înseamnă că nu ai putea învăţa. Eşti doar la un alt nivel de înţelegere, Carol. Poate că nu eşti făcută pentru acest tip de învăţătură, dar asta nu înseamnă că viaţa ta va fi un eşec.”

În loc să o ajute concret cu materialul de curs şi să ofere observaţii constructive, John încearcă să o facă să se simtă că dificultăţile ei sunt normale şi că nu toată lumea se poate ridica la nivelul lui, că e okay să se resemneze la un nivel inferior.

Temele centrale ale acestui act sunt puterea şi comunicarea deficitară. John, în calitate de profesor, deţine o putere instituţională asupra lui Carol, mai ales dacă trece clasa şi rămâne în facultate. Cu toate acestea, el nu-şi dă seama că declaraţia că o place şi oferirea unei note de 10 dacă ea continuă să se întâlnească cu el în particular au fost nepotrivite şi au stânjenit-o pe fată. Dialogul lui Mamet este plin de întreruperi, gânduri fragmentate şi schimbări de ton, subliniind cât de dificil le este celor două personaje să comunice cu adevărat. John crede că o ajută pe Carol, în timp ce Carol îşi ascunde neplăcerea în faţa condescendenţei şi potopului lui de „amabilitate”.

Al doilea act începe cu o schimbare dramatică de ton şi dinamică a puterii. Carol revine în biroul lui John, de data aceasta cu o plângere oficială de hărţuire sexuală. John, surprins, crede că acţiunile sale au fost inofensive şi menite să o ajute. În definitiv, tot ce a spus şi a făcut s-a oprit prudent la graniţa unei posibile negări plauzibile a unei propuneri indecente. Acum, este rândul lui Carol să folosească limbajul şi autoritatea universităţii pentru a-l confrunta, interpretând comentariile şi gesturile lui prealabile ca o încălcare a graniţelor care ar trebui să existe între student şi profesor. Actul II explorează modul în care puterea instituţională poate fi folosită de ambele părţi. Transformarea lui Carol scoate în evidenţă necesitatea corectitudinii politice în relaţiile oficiale şi felul în care mecanismele instituţionale pot oferi putere celor jigniţi şi nedreptăţiţi.

Ideile centrale rămân dualitatea şi ambiguitatea percepţiei: John crede că nu a greşit, în timp ce Carol vede comportamentul său informal ca o încălcare a graniţei dintre student şi profesor.

Actul final reprezintă punctul culminant al luptei pentru putere dintre John şi Carol şi este cea mai intensă parte a piesei. John, disperat să-şi salveze cariera şi reputaţia, o imploră pe Carol să-şi retragă acuzaţiile. Carol nu mai pare deloc fata naivă din primul act, care nu înţelegea nimic şi era plină de deferenţă faţă de atotputernicul profesor. Din contră, acum este hotărâtă să-l tragă la răspundere penală, nu doar academică, pentru tentativă de viol, ceea ce lui John i se pare complet disproporţionat faţă de mica şi indirecta lui tentativă de seducţie. Confruntarea lor escaladează rapid, iar la finalul actului, John îşi pierde controlul şi o agresează fizic pe Carol. Într-un acces de furie, încearcă să o distrugă cu singurele arme care i-au mai rămas, violenţa fizică şi verbală, reducându-i pe amândoi la esenţa lor animală.

Relevanţa piesei s-a adâncit în timp, în special în era post-#MeToo. Oleanna abordează exagerările aduse de cultura anihilării (cancel culture) într-un mod care pare premonitoriu, reflectând situaţii din realitatea cotidiană care au dominat titlurile de ziare din ultimii ani.

Deşi Mamet creionează o naraţiune tensionată şi captivantă, nu pot să nu simt că perspectiva sa, ca dramaturg bărbat, înclină subtil povestea în favoarea punctului de vedere al lui John, prezentat în final ca victimă a unui fals raport de viol. Personajul lui Carol, de la o studentă care cere ajutor la o acuzatoare care pare să folosească corectitudinea politică ca o armă, permite interpretări negative, în timp ce John, în ciuda defectelor sale, stârneşte mai multă simpatie. Aceasta ar putea proveni din faptul că Mamet, fiind bărbat, nu a înţeles pe deplin complexitatea experienţei unei femei într-un astfel de context şi a văzut doar reacţia ei disproporţionată. Sau poate că există o anume simetrie în ideea că ambele sexe abuzează de puterea pe care o au.

Cu toate acestea, piesa rămâne o capodoperă în dialog, cu ascuţimea specifică a lui Mamet care face ca fiecare interacţiune să pară o luptă verbală. Publicului nu i se dau răspunsuri clare. La fel ca în viaţă, adevărul este evaziv şi modelat de perspectiva fiecăruia.

Oleanna de la Excelsior este excelent jucat şi regizat şi formează un pandant interesant cu Henry Johnson, un text mai nou al lui Mamet care se joacă la Metropolis, şi el excelent regizat de Eugen Gyemant. Cred că Mamet ar fi plăcut impresionat dacă ar veni să le vadă. Debutul lui Marius Turdeanu este superb, cu un joc modern, fluid, plin de energie şi de substanţă, iar Ioana Niculae are un rol pe măsura talentului ei. Traducerea Andreei Vulpe şi a lui Cristi Juncu se aude foarte bine.

În concluzie, un spectacol intens şi inteligent care provoacă publicul să îşi confrunte propriile prejudecăţi, forţându-ne să reflectăm asupra zonelor gri dintre intenţie şi percepţie. Când ne vine rândul la ruleta puterii, să nu uităm niciodată măsura, pur umană, de amabilitate netranzacţională şi să nu abuzăm de ea.

Cronică de Alexandra ARES

(Foto: Teatrul Excelsior)