Scrisă înainte de Revoluţie când Matei Vişniec era mai cunoscut ca poet decât ca dramaturg, piesa Ţara lui Gufi îmbracă haina diversionistă a unui altfel de basm, cu personaje care au substanţă şi influenţe de folclor ca modalitate subtilă de exprimare a procesului de orbire a oamenilor faţă de despoţi şi despotism. Privită cu ochiul de astăzi, prin versiunea scenică fluentă a regizorului fantast Dan Tudor, piesa s-a dovedit a fi de mare actualitate. Deşi realităţile s-au schimbat, în multe situaţii (ţări, popoare, categorii sociale), orbirile au rămas.
Ceea ce este frapant în dramaturgia lui Matei Vişniec este forţa acestui dramaturg, mai mult român decât francez, internaţional, unicat după dispariţia lui Eugène Ionesco, de a pleca din cotidian pe poteci şi serpentine de paradoxuri care răstoarnă gândirea amorţită, transferând-o în reflexii. Fantastica călătorie în Ţara lui Gufi, scrisă la începutul carierei dramaturgice, era cotată ca o lucrare de început şi nu una dintre cele mai relevante, dar spectacolul profund şi coroziv al regizorului matur şi generos Dan Tudor de pe scena Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova anulează această părere de ordin critic. Se spune şi pe bună dreptate că prima piesă este cartea de vizită a stilului de scriere care, ulterior, se repetă în celelalte lucrări. Există stilul Caragiale, stilul Mazilu, stilul Tudor Popescu, Ion Băieşu, Mihai Ispirescu etc., ca să ne oprim la comedie, regina genurilor teatrale. Cu uşurinţă ne dăm seama că, în esenţă, astăzi, Matei Vişniec a dus stilul românesc în dramaturgia franceză.
Categoric, Vişniec este mai actual astăzi decât a fost în momentul scrierii şi acest lucru s-a văzut prin reacţia spectatorilor craioveni care au urmărit cu atenţie întreaga defilare a paradoxurilor timp de aproape două ore fără pauză. În construcţia dramatică, fluidă şi cursivă, racordată la contemporan, observăm un număr imens de cuvinte, substantive, adjective, proverbe, ziceri banale şi filosofice, care conferă privirii spectatorului migraţia pufului de păpădie, prezent scenic.
Acţiunea acestei parabole se petrece într-o ţară imaginară în care orbirea poporului în faţa unor realităţi inacceptabile este asumată prin frică. Spectacolul debutează cu un moment impresionant în care împăratul orbilor, Gufi, face elogiul orbirii, printr-un monolog antologic ce ridică ştacheta piesei foarte sus, având chiar o densitate shakespeariană. În această pădure de metafore, avansează, prin exhibiţionism, un mare actor, Nicolae Vicol.
Naraţiunea se concretizează în tevatura măritişului fetei împăratului, o creatură inodoră, incoloră, insipidă şi oarbă din naştere, un fel de caricatură tragică feminină, imbecilă, pusă să aleagă un soţ dintr-un detaşament de gineri interesaţi, obraznici, puşi pe negocieri cu viitorul lor socru.
În acest teritoriu real şi totodată absurd, fantastic, imposibil, există totuşi luminişuri, opoziţie, străjeri (securişti răi!), bărbaţi atrofiaţi şi muieri diforme. Clovnul este personajul antagonic şi ne împinge spre piesa Angajare de clovn care a făcut înconjurul lumii (excepţională montarea lui Ion Caramitru de la TNB!). Clovnii pleacă din această piesă, unde bufonul curţii imperiale, într-un moment de antologie literară şi scenică, refuză brusc şi aparent justificat de pierderea privilegiilor (pensia specială) să-şi mai exercite atribuţiile profesionale şi să servească pe tavă replici ridicole şi glume de prost gust pentru a binedispune o curte dictatorială. Acest personaj, Lulu, însorit ca un Făt-Frumos moral şi pus faţă în faţă cu reacţiunea, cu brutalul Zmeul-Zmeilor, este o forţă a binelui ce sfidează şi învinge forţele răului, fiind interpretat cu mult farmec de Angel Rababoc, remarcându-se prin modalitatea lirică şi ştiinţifică prin care încearcă s-o extragă pe nefericita mireasă Iola, foarte bine interpretată de Alexandra Francu, care este recuperată, vindecată de orbire, ca Mona din Steaua fără nume de profesorul Miroiu care o face pe tipă să întrezărească, măcar pentru o noapte, Ursa Mică.
În rolul doicei Marţafiţa (nume pur rural românesc, pentru care francezul Vişniec păstrează legături foarte puternice vizibile printr-o mulţime de cuvinte), actriţa Alina Mangra e abisală, prin maniera de joc dovedind mobilitate, expresivitate şi anduranţă în etalarea urâtului feminin.
Fiecare scenă în parte este frapantă şi toate la un loc creează o alegorie caleidoscopică. Spectacolul conţine o imensă doză de grotesc şi de realism mascat prin care, de fapt, sunt dezvăluite şi orbirile actuale, dar şi multă comedie în scena peţitului celor trei (sursa: Homer) care asaltează lada de zestre, se duelează cu tata-socru şi negociază, ca ştim noi cine, businessul marital.
Spectacolul ne face să ne punem întrebarea: suntem numai orbi din naştere sau din propria voinţă, închizând ochii?
Textul ascunde o nomenclatură de cea mai joasă speţă, o agendă profesională a împăratului din care nu lipsesc cadavrele aduse la vedere ‒ căpăţânile opozanţilor, desigur ‒, care circulă din mână în mână.
Actorii craioveni sunt căliţi în luptele cu zmeii, fiecare pentru el şi toţi pentru toată lunea. Sunt expresivi, combativi, sugestivi, exacţi. Nicolae Poghirc (Bubi), Ştefan Cepoi (Zeno), Cosmin Rădescu/ Dragoş Măceşanu (Macabril, foarte spectaculos), Ionuţ Botoroagă (Robderouă), Adrian Tudor (Ţonţonel), Răzvan Rusan (Gârneaţă), Emilian Teofil Stănică (Firfirică) joacă roluri suculente din care ies învingători. Grupul străjerilor, care sunt jandarmii blindaţi ai basmului, are un rol colectiv atractiv, actorii fiind înarmaţi şi mascaţi, având mişcări robotice sacadate, după care devin violenţi, relevând importanţa rolurilor secundare: Dragoş Andronie, Andrei Dobre, Mihai Manea, Mişu Nărămzoiu, Constantin Ciuică (străjeri), Gabriel Marciu (slujitor şi bucătar).
Actorii devin o armată scenică bine regizată în bătălia cu textele, cu veselia, fiind fermecători în diferite combinaţii şi costumaţii stilizate (makeup: Minela Popa, Mihaela Guran), într-un decor fantezist care atrage atenţia (scenografia: Lia Dogaru; concept şi animaţie video: Ştefan Triculete, Mihai Manea), iar coregrafia (Florin Fieroiu) nu putea fi decât excelentă!
Au lipsit doar autorul şi programul de sală…
Ţara lui Gufi ‒ un spectacol istoric, excelent jucat, regizat la patru ace, cu patru luni de repetiţii, un frumos succes cu un text românesc sută la sută. Aplauze pentru regizor şi echipa artistică şi felicitări TNC!
Cronică de Dinu GRIGORESCU
Ţara lui Gufi
de Matei Vişniec
Basm comic pentru toate vârstele
Versiunea scenică: Dan Tudor
Regia, ilustraţia şi muzica originală: Dan Tudor
Scenografia: Lia Dogaru
Asistenţă scenografie: Adelina Galiceanu
Coregrafia: Florin Fieroiu
Concept şi animaţie video: Ştefan Triculete, Mihai Manea
Makeup: Minela Popa, Mihaela Guran
Distribuţia:
Gufi – Nicolae Vicol
Marţafiţa – Alina Mangra
Iola – Alexandra Francu
Bubi – Nicolae Poghirc
Zeno – Ştefan Cepoi
Lulu – Angel Rababoc
Macabril – Cosmin Rădescu/ Dragoş Măceşanu
Slujitor şi bucătar – Gabriel Marciu
Robderouă – Ionuţ Botoroagă
Ţonţonel – Adrian Tudor
Gârneaţă – Răzvan Rusan
Firfirică – Emilian Teofil Stănică
Străjer – Dragoş Andronie
Străjer – Andrei Dobre
Străjer – Mihai Manea
Străjer – Mişu Nărămzoiu
Străjer – Constantin Ciuică
Producător: Marius Pîrlea
Sufleor: Ramona Popa
Regizor tehnic: Mihai Manea
Operator video: Florin Chirea
Lumini: Marian Tudorache
Sunet: George Udrea
Data premierei: 7 – 8 martie 2025
