Numai visele noastre nu intrau în abator! Dar totul este posibil în sfera dramaturgiei, mai ales atunci când este opera unor autori de forţă, cum este Peretz Hirschbein, parte a galeriei marilor scriitori ai secolului al XX-lea. I-am citit proza, plină de farmec şi teatralitate, şi nu m-a surprins că universul său scenic păstrează aceeaşi tensiune epică transformată în materie dramatică.
Titlul, Abatorul de vise, trimite inevitabil la un imaginar dur, aproape istoric, la abatoarele reale ale istoriei, unde nu doar trupurile, ci şi visele au fost măcelărite. Şi totuşi, spectacolul nu este despre Holocaust în sens strict şi nici despre o categorie precis delimitată de victime. Este despre o umanitate decăzută, indistinctă, în care identitatea devine irelevantă.
Personajele provin dintr-o „faună” marginală – din aziluri de noapte, din periferii sociale, din acea zonă gri unde o pereche de pantofi poate avea valoarea unui Mercedes. Suntem într-un spaţiu est-european (Polonia), dar reperele sunt fluide: ruble, cai, hoţi de cai, graniţe instabile între om şi animal. Totul capătă o dimensiune alegorică.
Este lumea celor care nu pot trece hopurile vieţii şi se prăbuşesc în mizerie, promiscuitate şi dezagregare morală. Oameni fără Dumnezeu, deşi cred în Dumnezeu. O lume pe care şi eseistica lui Eugène Ionesco o anticipa ca degradare a condiţiei umane.
În termeni contemporani, sunt „homeless”, dar reducerea la acest cuvânt e nedreaptă: sunt fiinţe fără rădăcină, fără apartenenţă. Relaţiile sunt fracturate – fiică şi mamă, fraţi, părinţi şi copii –, toate dezarticulate într-un mecanism rece.
Un detaliu puternic: fata desculţă care primeşte pantofi de la un bărbat înstărit refuză să-şi cunoască fratele, odată ce află că existenţa lui este rodul unei întâmplări, nu al unei familii. Este poate una dintre cele mai crude imagini ale negării legăturii umane.
Spectacolul, jucat în limba isiş şi tradus pe prompter, mai are nevoie de ajustări tehnice – plasarea prea înaltă a traducerii afectează receptarea –, dar acest detaliu nu anulează forţa ansamblului.
Regia lui Alexandru Weinberger-Bara construieşte un univers fluid şi convulsiv, bazat pe dialoguri în tensiune şi pe confruntări succesive. Ritmul este alert, aproape cinematografic, iar actorii se mişcă într-un decor metalic, rece, populat de simboluri dure – capete de cai, spaţii fragmentate, o plapumă sub care stăpânul cailor doarme ameţit de alcool.
Visele nu sunt evadări, ci coşmaruri realiste. Viaţa de zi cu zi devine un abator simbolic pentru cei aflaţi la marginea societăţii de consum.
Ceea ce impresionează, în ciuda acestui „ghem” existenţial apăsător, este energia actorilor şi precizia regiei. Este o regie dură, dar impecabilă în felul în care actualizează relaţiile şi le duce până la esenţă, personajele neputând fi iubite, ci doar compătimite.
Cronică de Dinu GRIGORESCU
Abatorul de vise
de Peretz Hirschbein
Regia: Alexandru Weinberger-Bara
Scenografia: Ionuţ Răcoreanu
Compoziția muzicală: Feras Sarmini
Distribuţia:
Avrush – Mircea Dragoman
Mendl – Andrei Miercure
Braine – Katia Pascariu
Reizl – Anka Levana
Berl – George Remeş
Şprinţe – Luana Stoica
Nikhomele – Lorena Luchian
Ghitl – Natalie Ester
Producător: Teatrul Evreiesc de Stat Bucureşti
Data premierei: 4 aprilie 2026
