Scena muzicală: Cioburile Eurovision-ului

0
54

Fără să vreau, m-am gândit la Marlowe, dramaturgul englez consătean cu Shakespeare, un tip de mare cultură, homosexual se pare şi agent secret al reginei Elisabeta sau al Poliţiei secrete, care şi-a găsit sfârşitul la 29 de ani, după ce am reflectat la parodia Eurovision-ului planetar care a cucerit toate televizoarele, cu excepţia celor ale ţărilor care nu au putut cotiza la mega-spectacol, printre ele fiind, din păcate, şi România, incapabilă de câţiva ani să furnizeze solişti redutabili, texte inspirate, aranjamente muzicale şi scenografice pe măsura talentelor care există pe meleagurile noastre europene periferice.

Totul este o afacere enormă care pare pur artistică, dar, de fapt, este comercială şi politică tot mai evident prin modul cum se admit naţiunile europene la marele turnir vocal încoronat cu un microfon de sticlă casabilă care, încă de la început, mi s-a părut un obiect derizoriu şi contradictoriu cu amploarea ideii europene. Microfoane se pot face şi la Casa de cultură de oriunde, dar un trofeu adevărat Eurovision era necesar. Cioburile norocosului câştigător, votat ca într-un delir al unirii, automatic, de o sumedenie de ţări, deşi melodia nu este nici pe departe o capodoperă, m-au făcut să reflectez la toată această tevatură uriaşă, de fapt, un instrument de propagandă a limbii engleze, deşi Anglia s-a retras din Uniunea Europeană. Preferam limba franceză.

Criteriul geografic nu este strict respectat. Ce caută Australia în Europa, continent în continent? Este greu de acceptat logic, deşi ne putem gândi la faptul că regele Angliei este şi al Australiei, dar atunci ar putea avea acces la Eurovision toate fostele colonii britanice cu exotismul lor din Oceanul Atlantic, sau din Africa, sau de pe unde or mai fi existând. Sigur că poporul lui Israel este difuzat în întreaga lume şi avem tot respectul pentru civilizaţia lui şi pentru şirul de gene pe care le oferă naţia de câteva secole întregii omeniri, dar, strict geografic, se află în Orientul Mijlociu sau pe aproape. Tunisia, Marocul şi Libanul, de pildă, ca foste colonii franceze, nu au fost invitate, acceptate la Eurovision. Se poate vorbi despre o discriminare.

Represaliile dure ale armatei israeliene în Fâşia Gaza pleacă, să nu uităm nicio clipă, din agresiunea Fâşiei Gaza palestiniene asupra unui spectacol cultural, de unde au fost răpiţi oameni nevinovaţi, factor declanşator al războiului. Absenţa Rusiei de la Eurovision certifică că între muzică şi politică există o foarte mare legătură şi că sancţiunile economice pentru agresiune împotriva Ucrainei s-au extins şi în spaţiul muzicii europene şi, de ce nu, universale.

Transparenţa din prima parte dirigenţială când se acordă notele reflectă cu destulă obiectivitate realitatea muzicală audiată pe micile ecrane, numărul de voturi circumstanţial legat de statele vecine care se gratulează reciproc fiind tot mai scăzut. Ce m-a şocat însă a fost starea de imitaţie, adică în momentul în care punctajul maxim 12 s-a focusat de câteva ori pe Nemo, reprezentantul Elveţiei, spiritul mimetic al omului s-a manifestat în avalanşă, curgând în cascadă voturile pro-Elveţia. Maniera clasică şi tradiţională a cântecului la microfon pe care ne-au oferit-o superb Franţa şi Italia devine într-un fel o amintire şi, mai rău decât atât, o vechitură, câtă vreme toată ambuscada balerinilor, de regulă cinci sau şase, dar şi a altor saltimbanci mută atenţia de la voce spre mişcare şi de la melodie la gălăgie. Colac peste pupăză, tehnica video ajunsă la un fel de Apocalipsă vizuală acoperă sau diminuează emoţia glasului uman care intră într-un fel de malaxor de zgomote şi tot felul de imagini. Această harababură scenică tot mai dominantă se mută şi în sală, unde vedem publicul plătitor dornic să-şi recupereze investiţia prin aderarea entuziastă la spectacol, dar şi grupul de excursionişti specialişti veniţi pe banii statelor respective la această uriaşă manifestare care este în fond şi o excursie gratuită; când n-o plăteşti, tare te înveseleşti.

Mi-a fost imposibil să exclud din gând, deşi nu sunt un căutător de nod în papură, faptul că, dincolo de minţile strălucite ale celor din spatele concursului, trebuia să se ştie precis ce grup de state se califică pentru a organiza viitoarea ediţie a Eurovision-ului. După Suedia vine Elveţia, ţară centrală europeană, putred de bogată, care poate continua tradiţia bogăţiei din toate punctele de vedere şi opulenţa unui mare spectacol anul viitor. Desigur că pe lista scurtă a oraşelor şi ţărilor organizatoare se aflau şi alte candidaturi, în mod sigur cele care beneficiază în primul rând de viza Schengen.

Printre cioburile acestei democraţii perfecte şi a echităţii dincolo de orice abuzuri, mi-a apărut în faţă modul cum a decurs votul specialiştilor care au pus în faţă ţări ce erau la coadă şi invers, într-un delir de punctaje care nouă, profanilor din faţa televizoarelor, ne-au oferit un sentiment de buimăcie matematică. Nimic nu a fost spontan. Votul s-a stabilit precis dinainte, dar acordarea punctelor din partea juriilor era necesară pentru sporirea dramatismului şi teatralismului.

Victorioasa Elveţie a primit 226 de puncte din partea publicului şi 365 de puncte din partea juriilor, care au menţinut-o pe primul loc cu un total de 591 de puncte, favoriţii publicului fiind croaţii, cu 337 de puncte, care au ocupat locul 2 (547 de puncte). Deci, publicul nu a greşit câtă vreme specialiştii au confirmat. Mai avea rost atunci toată mutarea ierarhică a clasamentului ţărilor care plecau când în sus, când în jos, când deveneau fruntaşe şi invers? Căderea Italiei (locul 7, 268 de puncte) sub mascarada irlandeză (locul 6, 278 de puncte) mi s-a părut o mare nedreptate. Poziţia ucraineană am înţeles-o (locul 3, 453 de puncte). Locurile 4 şi 5 au fost ocupate de Franţa (445 de puncte) şi Israel (375 de puncte). Ce nu am înţeles a fost cum de e posibil ca Moldova, cu cele cinci judeţe ale fostei Românii Mari, să poată fi prezentă în concurs (deşi nu s-a calificat în finală) şi cum de cele 42 de judeţe ale României, incluzând şi Bucureştiul, au dezertat de la Eurovision? Şi dacă ne poziţionam ultimii în clasament nu era nicio catastrofă, nici umană şi nici muzicală. Dar măcar vocea României s-ar fi auzit şi văzut în toată lumea pe micile ecrane.

În acest amalgam al stilurilor kitsch şi non-kitsch, supravieţuiesc duios, uşor anacronic, pitoresc, romantic numele unor ţări care îşi păstrează portul lor tradiţional şi fiorul lor de umanitate nebruiată de avalanşa tobelor, a bateriilor, rachetelor luminoase şi multifumigenelor care s-au instalat pe scenă, poezia, melancolia, bucuria fiind normalităţi umane care par a fi trecute cu vederea de deşeurile care promovează şi premiază anormalul.

Eurovision-ul, excelent organizat şi modernizat, dar şi politizat, ne oferă o imagine exactă a lumii în care trăim şi murim inevitabil. Totul merge dirijat din umbră ca pe vremea lui Marlowe.

Dinu GRIGORESCU 

(Foto: en.wikipedia.org)

Avatar photo
Dinu Grigorescu (n. 4 iunie 1938, Ploiești, România) este dramaturg, poet, prozator, jurnalist, comentator teatral, editor şi specialist în administraţia publică, fiind unul dintre cei mai prolifici dramaturgi români din generaţia optzecistă. A publicat 52 de cărţi de teatru, poezie şi proză, 65 de comedii (dintre care i s-au jucat doar 20 ca spectacole scenice, radiofonice, TV şi lecturi) şi 5 volume de critică teatrală. Deţine numeroase premii literare, inclusiv pe cel al Uniunii Scriitorilor pentru cartea de dramaturgie publicată la Editura Academiei în 2021.
Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments