Am vizionat şi am scris despre spectacolul Proorocul Ilie de la TNB, construit pe grandomanie scenică, dar, ca ortodox practicant, cu bunici şi străbunici preoţi venerabili şi pe deasupra şi gratulat de Preafericitul Patriarh Teoctist, cu binecuvântări şi aprecieri pentru sprijinul pe care l-am acordat din funcţiile publice avute sfintei noastre biserici, consider că păcatul TNB-ului este altul, nu acesta care i se impută cu vehemenţă subtilă şi directă pentru aşa-zisa profanare a Sfintei noastre Cruci în spectacolul regizorului maghiar Botond Nagy, probabil catolic, dacă nu reformat.
Automat, mi-a venit în minte vizita din cimitirul Père-Lachaise, unde l-am căutat îndelung pe Molière cel stigmatizat pentru Tartuffe de arhiepiscopul Parisului, mai catolic decât Papa de la Roma la data respectivă şi care a refuzat înhumarea marelui comediograf în capitala ţării, îngropăciunea având loc în sudul Franţei, într-un cimitir mai mult sau mai puţin anonim. Cu greu l-am găsit pe Molière „conversând” cu colegul La Fontaine, după ce a fost readus la Paris cu dispensă arhiepiscopală după 20 de ani şi reîngropat în parcela ciumaţilor.
Cred că nu merită această soartă nici conducerea TNB, nici regizorul spectacolului! Mai mult decât atât, aştept o montare cu Noaptea Sfântului Bartolomeu, piesă tradusă recent din limba engleză şi publicată în serialul englezesc al domnului profesor George Volceanov, operă a unui păcătos colaborator al Inchiziţiei, pe numele său Marlowe.
Spectacolul Proorocul Ilie a avut o grandoare excepţională bazată pe o scenografie super dimensionată (Irina Moscu) care reconstituie grotesc asasinarea mârşavă a Domnului nostru Iisus Hristos de către judecătorii lipsiţi de Dumnezeu, dar care s-au simţit ofensaţi, ultragiaţi şi periclitaţi în propria lor existenţă luxoasă de cuvintele Mântuitorului.
Nu am văzut şi nu am simţit nicio blasfemie, doar un primitivism cumplit al unei cete de oameni debusolaţi într-un întuneric al minţii şi al falsei credinţe, într-o desfăşurare de coşmar medieval.
Mai mult m-au deranjat clovneriile unui înalt prelat care aruncă Crucea Sfântă în Marea Neagră şi se caţără pe scări de pompieri! Mare este grădina lui Dumnezeu!
Cât priveşte nuditatea scenică poate exagerată, ea face parte dintr-un spectacol contemporan nonstop şi dintotdeauna, iar minorii noştri – după cum aflăm din ultimele ştiri – (fetiţele de la un colegiu vestit al Capitalei) se înjură pornografic şi birjăreşte. Incredibil, dar autentic!
Cred că trebuie umblat pe scena cotidianului şi nu pe scena Naţionalului, unde actorii realizează o mare performanţă într-un delir aberant al minţilor răsucite şi îndobitocite de falşi prooroci. Crucificarea artiştilor seamănă mult şi cu arderea cărţilor sfinte şi civile nonconforme cu linia politică a protipendadei bisericeşti corupte şi imorale şi nu de puţine ori criminale din istoria bisericii occidentale!
Sunt convins că românul are bun-simţ şi ştie să discearnă între rău şi bine.
Din punct de vedere literar, crucificat a fost şi I. L. Caragiale la timpul său, iar acum este cultivat, adorat, intangibil.
Privind detaliile crucificării scenice, referitor la procurarea cuielor necesare răstignirii, am văzut concret cu ochii ceea ce privisem cu ochii minţii citind şi recitind Biblia din 1934.
Mai supărător mi se pare Paştele comercial şi toate interferenţele care transformă Învierea Domnului în chef, distracţie şi panaramă!
Dinu GRIGORESCU
(Foto: Andrei Văleanu)
