Foto© Florin Ghioca

Elmer Rice, un nume relativ obscur generației de azi, este un clasic american din perioada de aur (Golden Age) a Hollywoodului și Broadwayului cel mai cunoscut pentru piesa Mașina de calcul (The Adding Machine), care poate fi văzută ca o precursoare vizionară a filmului The Matrix.

AUTORUL ȘI PIESA

Născut Elmer Leopold Reizenstein (1892-1967) la New York, la cam 5 minute de unde am locuit și eu, pe strada 90, între bulevardele Park și Lexington, Rice a fost un evreu ateu, cu simpatii comuniste și un bunic de care fusese foarte apropiat, emigrat din Europa și care activase în Revoluția de la 1948 care cuprinsese statele germane. După ce a studiat dreptul, Rice și-a șocat familia când i-a anunțat că vrea să devină un scriitor profesionist. La vremea aceea scriitorii puteau trăi din scris. De exemplu, F. Scott Fitzgerald, contemporan al dramaturgului,  vindea o povestire unei reviste cu 5,000 de dolari din care putea trăi un an.

Rice a scris prima piesă Judecat (On Trial, 1914) în colaborare cu un prieten (Frank Harris) și au fost primii americani care au folosit tehnica cronologiei inverse, spunând povestea de la încheiere până la punctul de plecare. Caz unic în analele Broadwayului, manuscrisul a fost acceptat pe loc de primul producător la care a fost trimis de către cei doi necunoscuți. Piesa lor de debut a fost un mare succes de public, jucându-se 365 de reprezentații și fiind ecranizată de trei ori, ceea ce i-a adus lui Rice un total de 100,000 de dolari (1 dolar in 1923 valorează 17, 36 azi).

După alte patru piese fără mare succes, Rice a uimit publicul cu Mașina de calcul pe care a scris-o acum fix 100 de ani, în 1922, în doar 17 zile, într-un elan subit de inspirație când piesa a părut că i-a fost dictată de sus. Premiera din 1923 de la faimosul Guild Theater a vrăjit critica americană deschisă la nou și neobișnuită cu acest gen de teatru. Pentru prima dată, în loc de acte, piesa era organizată doar în scene, se satirizau convențiile teatrului comercial, religia și ideea de happy end. În 1929, Elmer Rice a câștigat premiul Pulitzer pentru piesa Scena străzii (Street Scene) care a fost adaptată într-o operă de Kurt Veil și a intrat în panteonul clasicilor. Totuși, Mașina de calcul a rămas piesa lui cea mai originală și un etalon al expresionismului american, alături de piesa lui Eugen O’Neill, The Hairy Ape.

Anul 1922 era un timp de mare efervescență intelectuală și creativă. Teatrul se inspira din curentul expresionist venit din Europa, dar și din industria filmului care tocmai se năștea și aducea formule noi de a spune o poveste. În aer plutea curentul spiritualist (Edgar Cayce și Florence Shovel Shinn erau la modă) care avea să inspire modernismul. În Rusia, se instalaseră bolșevicii și ideile lor criticau puternic capitalismul și în America apăruseră simpatizanți. Într-o perioadă când în România se foloseau încă căruța și carul cu boi, vizionarul Elmer Rice, contemporan cu vizionarul Nikola Tesla, își depășea timpul și prevedea automatizarea muncii repetitive și concedierile recomandate de experții în eficiență care au luat o amploare enormă de atunci și continuă până azi, când totul se automatizează și se suplinește cu inteligență artificială.

Mașina de calcul propune o satiră de geniu a vieții moderne și a capitalismului care dezumanizează și reduce omul la un simplu număr. Dar nu se oprește aici. Cu o ironie neagră a condiției umane, Rice ridică totul la nivelul istoriei și al metempsihozei. Domnul Zero, nu este doar un contabil anost dintr-o corporație anostă cu o viață catastrofală pe toate planurile și cu amici care au și ei nume de numere. Este sclavul de ieri, de azi și de mâine, anonimul care a robit în toate timpurile și al cărui suflet va fi reciclat la nesfârșit de divinitate și reîncarnat în destine din ce în ce mai proaste.

MUSICALUL

În anii 2000 pe Broadway au început să apară musicaluri inspirate din piese expresioniste într-un efort de popularizare a culturii de elită. După succesul înregistrat cu Deșteptarea primăverii după germanul Frank Wedekind în 2006 (cu o muzică accesibilă, pop, semnată de Duncan Sheik), un an mai târziu, în 2007,  compozitorul Joshua Schmidt a transformat Mașina de calcul a lui Rice într-un musical parcă predestinat generației computerului. Producția a luat câteva premii (Drama Desk Award și Lucille Lortel Awards) dar nu a supraviețuit decât un singur an pe Broadway. Ulterior, a fost transferată pe Off-Broadway și în alte orașe.

Compozitorul Joshua Schmidt și libretistul Jason Loewith ar fi putut să facă un musical mai accesibil dar au creat un musical atipic, „de cameră” cum l-a numit Variety, la fel de experimental (din punct de vedere al muzicii) ca și piesa. Un proiect ambițios dar dificil pentru un public iubitor de armonii mai tradiționale și melodii ușor de fredonat. Așa cum domnul Zero este un anti erou, opera lor este un anti-musical destinat unei audiențe de intelectuali și melomani care nu fug de muzică atonală și amalgamuri stridente sau abstracte.

SPECTACOLUL

Coproducția Teatrului Național București în parteneriat cu Asociația CREAS, musicalul Mașinăria, în regia lui Alexander Hausvater, este așadar un act de mare curaj artistic care trebuie salutat.

Regia lui Alexander Hausvater a fost subiect de controversă. Pentru un regizor cunoscut pentru imagine, scenografia (semnată de Mastalier) mi s-a părut prea aglomerată, uneori chiar neagreabilă, și costumele neinspirate. În loc să sugereze lumea corporatistă de azi s-a mers pe un teatral exagerat, datat, care a deservit stilul și intenția spectacolului. Nici coregrafia lui Fieroiu (un coregraf de obicei excelent) nu a fost strălucită, deși au existat câteva scene și momente foarte frumoase (e.g. numărul Reverie la birou, când Daisy visează la actori de cinema care sunt proiectați pe laterele) așa cum sunt în toate spectacolele lui Hausvater. Actorii au jucat mereu cu ochii spre public, fără să se privească, ceea ce părea ciudat, și au cântat cu o anume greutate aceste partituri de mare complexitate. Ioan Andrei Ionescu s-a remarcat cu un Domn Zero, puternic vocal, animat de o demnitate paradoxală pentru un rol care ar fi putut sugera un actor umil. Traducerea Geaninei Jinaru-Doboș a fost pe alocuri prea literală. De pildă numărul Ham and Eggs a fost tradus Șuncă cu ouă deși în românește idiomul se traduce cu Ouă cu șuncă sau Omletă cu șuncă.

Furați de idea puternică și originală a piesei care răzbate mai ales din recitative, unii critici au ridicat în slăvi spectacolul și au trecut cu bunăvoință peste toate incongruențele.

Alții au criticat dur și fără bunăvoință totul, pierzând din vedere marea dificultate a muzicii care poate descuraja un public generalist și care a fost o mare provocare și pentru regie, și pentru actori. În plus, trebuie să ținem cont de faptul că în SUA, și în lume, există o specializare pe teatru musical, iar distribuția e selectată în primul rând pentru voci, ca distribuția de operă, nu din actori de teatru tradițional. Coregrafia, la rândul ei, beneficiază de cei mai buni coregrafi din lume, specializați în acest gen. În fine, regizorii musicalurilor celor mai de succes sunt deseori chiar autorii muzicii, ca de pildă Lin-Manuel Miranda (Hamilton) sau Jonathan Larson (Rent) ceea ce face ca legătura dintre imagine și sunet, joc și cântec, să fie mai organică (așa cum reușește la noi, de pildă, Ada Milea).

În concluzie, Mașinăria este un musical original, bizar, ‘istoric’ și în același timp de actualitate. Merită să fie văzută de cei interesați să descopere geniul lui Elmer Rice și muzica de avangardă a lui Joshua Schmidt. Pentru actorii TNB-ului acest musical a fost fără îndoială un tur de forță de care s-au achitat onorabil. Poate că atât regia, cât și publicul ar fi fost mai bine serviți de o montare a piesei originale, nu a musicalului, pe care am văzut-o și ca pe o posibilă sursă de inspirației a teatrului absurd a lui Eugen Ionesco, și a piesei Cântăreața Cheală în particular (discuția dintre Zero si Daisy, scena 3).

Asociația CREAS, care a produs excelentul musical Next  to Normal (bazat pe o  poveste contemporană obișnuită și încă jucat cu succes pe scena Operetei, cu o viziune scenică elegant-minimalistă semnată de Victor Bucur), ar trebui încurajat să continue să popularizeze musicalul (cu importuri poate mai accesibile) și să creeze echipe specializate în acest gen de spectacol.

Cronică de Alexandra ARES

Mașinăria. Musicalul

după piesa Mașina de calcul de Elmer Rice

Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments