Carmen Lidia Vidu vs. Silviu Purcărete
Nu există român care nu are o părere superlativă despre regizorul Silviu Purcărete, chiar dacă stilul său unic ține de o estetică repetitivă, așa cum a fost și este cazul multor mari artiști. Purcărete a fost recunoscut cu 9 premii și nominalizări UNITER (doar din 2012 până acum), după cum reiese dintr-un Google Search, pentru spectacole, regie și întreaga activitate. Nu am găsit numărul total al premiilor și nominalizărilor pe întreaga carieră, dar sigur au fost mai multe. În orice caz au fost 3 nominalizări numai în 2022 și 2023. Purcărete rămâne Purcărete, nu mai are nevoie de nici un premiu care să îl valideze. Ca om nu este nici de departe un extremist de dreapta cum a fost etichetat pe rețelele de socializare, ci sensibil, echilibrat, modest și foarte drăguț.
Proteste valide
În urma recentului scandal iscat în jurul nominalizărilor și premiilor UNITER cred că există totuși nemulțumiri și obiecții întemeiate. Nu am aflat de petiția regizoarei Vidu decât după ce a fost făcută public și nu mă pronunț în cazurile regizorului Andriy Zholdak și a actorului Alexandru Repan pe care nu le cunosc suficient de bine, dar sunt de acord cu problema invizibilității femeilor regizor și a (mai) tinerei generații de artiști care nu este reprezentată decât rareori în categoriile „Cel mai bun spectacol” sau „Cea mai bună regie” care sunt segmentul cel mai interesant și mai viu al fenomenului teatral românesc.
Juriul UNITER de anul acesta nu a fost prea interesat de spectacole care spun ceva despre societatea în care trăim sau care au fost iubite de spectatori. Cu excepția Seaside stories a lui Afrim (contemporan, dar foarte lung și de grup din punct de vedere dramatic), preferințele juriului pentru cel mai bun spectacol și cea mai bună regie de anul acesta au mers pe teatrul clasic, nu contemporan. Nu susțin un teatru proletcultist sau activist, chiar mă opun lui, și nici nu recomand coborârea ștachetei artistice, dar nici nu vreau un teatru care fuge de realitate și trăiește mai mult în trecut și în abstract. De asemenea, vedem cum, de ani de zile, un mic grup de artiști au pus monopol pe majoritatea nominalizărilor UNITER, blocând restul artiștilor și validarea unei mai mari diversități de stiluri.
Sugestii
De aceea sugerez ca UNITER să limiteze numărul de premii (UNITER) pe care le poate obține un artist la maxim trei pentru fiecare categorie, exceptând desigur premiul pentru întreaga activitate (de exemplu). Asta ca să nu avem mereu aceeași mână de oameni care ia toate nominalizările și premiile, oricât sunt ei de fenomenali și constanți ca profesioniști. Această schimbare ar deschide aceste premii mai multor artiști și ar schimba focusul pe descoperirea, încurajarea și validarea noilor talente.
“Eu sincer, de fiecare dată când am fost într-un juriu nu am știut să afirm cu siguranță ce piesă sau ce spectacol este cel mai bun, dar mi-am pus problema alături de colegii din juriu care este piesa sau spectacolul care aduce ceva nou în acel moment, de care acea societate are nevoie, și ce semnal transmitem prin premierea ei,” a declarat pe Facebook regizoarea româno-franceză Alexandra Badea.
“A avea printre nominalizați numai regizori main-stream care montează de decenii, an de an pe cele mai mari scene și cu cele mai mari mijloace de producție este a transmite mesajul: « Este just ca acești artiști și numai acești artiști să monopolizeze în continuare cele mai importante mijloace de producție și cele mai mari onorarii ». Mai ales că pentru toți cei patru nominalizați la cele doua categorii « cel mai bun regizor », « cel mai bun spectacol » acest premiu nu va mai schimba nimic, ei au locul lor în teatrul românesc și nimeni nu îl contesta (cu excepția cazului Zholdak),” a continuat Badea.
Primul premiu UNITER, ca primul OSCAR (și nu mă refer la cel de Debut, și nici la Cel mai bun actor în rol secundar) ar trebui să valideze un nou talent, să comunice “acest artist e de top” și are ceva de spus valoros. Cel de-al doilea, dat mult mai rar, tot ca cel de-al doilea Oscarul, ar trebui să se dea când un artist matur face un lucru prin care depășește net și tot ce a făcut el până atunci, și ce au făcut ceilalți în același an, ceva care e pe buzele tuturor. Cel de-al treilea și ultim premiu UNITER, ar trebui dat doar pentru un comeback fantastic la o vârstă înaintată, cum a fost cazul lui Victor Rebengiuc în Tatăl. Nu doresc să sugerez că Victor Rebengiuc e okay să ia multe premii UNITER (7), dar Silviu Purcărete nu este okay să ia, este pur și simplu un exemplu.
Mai mult de 2 premii UNITER pe persoană ar trebui descurajate pentru a crea o cultură axată pe descoperirea și încurajarea noilor talente și noilor voci, nu una de reconfirmare a cărărilor bătute și a numelor deja lansate. Iar 3 premii UNITER ar trebui să fie o raritate, maximum de premii care se pot acorda.
Am făcut comparația cu Oscarul pentru că în România teatrul e mai puternic decât filmul și are cel mai mare prestigiu național. În toată istoria Hollywoodului, de la începutul secolului 20 până acum, doar 4 regizori au luat peste 3 premii Oscar, și aceștia aparțin unei generații apuse, care s-a retras (John Ford și Billy Wilder 6 Oscaruri, Francis Ford Coppola 5, Clint Eastwood 4) și în care femeile nu regizau mai deloc. Leonardo DiCaprio a făcut practic fiecare rol pe care l-a interpretat de Oscar și nu a câștigat un Oscar pentru Cel mai bun rol principal decât în 2016. Ben Affleck a avut noroc și a luat un Oscar pentru Cel mai bun scenariu de la primul film, și a mai luat un Oscar pentru Cel mai bun scenariu adaptat în 2010, dar pe aceeași categorie maximul este în general 3 premii.
Nominalizări problematice
De aceea sunt de acord cu ideea că un premiu UNITER pentru un artist deja super premiat, bine plătit și super apreciat, care are toate teatrele onorate să îl aibă în repertoriu și o estetică deja consacrată, este un premiu irosit care ar putea deschide cariera unui alt artist și care, prin inerenta diversitate stilistică pe care ar aduce-o, ar îmbogăți cultura română. Nu înseamnă deloc că prin limitarea acestor premii, un artist excepțional este invalidat, pus pe tușă, trimis să moară sau să se retragă. Acest artist este în continuare liber să monteze la orice teatru dorește, munca lui e răsplătită cu cele mai mari onorarii din țară, publicitate, recenzii laudative, aplauze, respectul semenilor și statutul de monstru sacru; dar și de spectacolele de mare calitate pe care le face, de munca în sine. Teatrul nu este un campionat de box unde titularul trebuie să își apere an de an centura de campion. În box competițiile sunt organizate pe categorii specifice, cu reguli foarte clare, care nu există în artă.
Lucrurile se complică și mai mult atunci când unul din spectacolele nominalizate ale unui artist care a mai luat deja multe premii nu este un succes unanim de public, nu este nici un succes unanim de critică, nu este nici unul din spectacolele mai controversate dar care a fost pe buzele tuturor într-o anumită stagiune, nu este nici unul care a fost, cum se spune, în pas cu timpul sau înaintea lui, și nici nu apare ca favorit în nici un sondaj de opinie teatrală. Acesta a fost cazul regiei și scenografiei spectacolului Antonin Artaud, Familia Cenci, un spectacol din multe puncte de vedere excepțional dar dificil, elitist și obscur cu o scenografie care a repetat un stil văzut deja de multe ori. Un spectacol iubit în principal de fanii cei mai fideli ai lui Purcărete și de un mic număr de critici, intelectuali și academici foarte familiari cu Artaud. Juriul nu trebuie să ignore ce a prins într-o stagiune (și ce nu), și să adopte un rol paternalist-elitist care să impună o valoare de sus în jos, contrar sentimentului public. O excepție s-ar putea face atunci când se descoperă un nou mare artist, original, diferit, pe care acest premiu l-ar valida și face cunoscut.
În fine, lucrurile devin un pic “incestuoase” atunci când aceste premii încep să se dea prin rotație, majoritar, Președintelui și membrilor Senatului UNITER, și exclud un număr tot mai mare de artiști iubiți de public; ba chiar bizare când Senatul premiază în aceeași ediție un membru din “juriul echidistant” pentru activitatea sa critică. Regulamentul ar trebui să prevină orice premii care ar putea da impresia publicul că senatul și juriul se răsplătesc reciproc.
UNITER-ul și teatrul românesc în general trebuie să găsească formule care să elimine “monopolurile” și să încerce să maximizeze oportunitățile pentru cât mai multe talente (noi) și pentru grupuri care nu au deocamdată o voce în Senatul UNITER care să le susțină interesele, cum ar fi de pildă femeile regizor, dramaturgii, tinerii, teatrul independent și chiar publicul (Juriile premiilor Olivier din Marea Britanie aleg și un membru al publicului în fiecare an). Ar fi interesant de dat un premiu de popularitate, spectacolului care a vândut cel mai multe bilete.
Anularea concursului UNITER pentru piesa anului
Recentele schimbări de la UNITER au anulat concursul pentru cea mai bună piesă a anului (nepublicată și nejucată) la sugestia lui Radu Afrim, membru în Senatul UNITER, după cum a declarat pe pagina sa de Facebook. Acesta a motivat decizia prin faptul că juriile piesei anului nu au reușit să găsească piese convingătoare de-a lungul timpului. Această categorie a fost înlocuită cu Cel mai bun text romanesc jucat, unde juriul independent a nominalizat (ce coincidența!) 3 scenarii regizorale, (textul si regia, Radu Afrim, Leta Popescu și Radu Popescu). Dintr-o mișcare de condei, piesa de teatru, care a supraviețuit din timpurile lui Eschil și care e în continuare foarte respectată în tot restul lumii, a fost anihilată și înlocuită cu ideea de “text”. Să lăsăm “textele” pentru muzica ușoară.
Ținând cont de faptul că preferința lui Radu Afrim merge pe scenarii regizorale, colaje de texte și dramatizări, această mutare e un caz clasic de “a trage spuza pe turta ta” pe care conducerea UNITER-ul, care nu are nici un dramaturg care să reprezinte interesele dramaturgiei în senatul UNITER, a executat-o fără să clipească,” dovedind o lipsă alarmantă de “critical thinking” sau, pe românește, gândire critică.
Sunt însă de acord cu idea că acest concurs de piese originale nepublicate și nejucate nu avea ce căuta în cadrul Premiilor UNITER care se referă toate la spectacol. Ar trebui să constituie o inițiativă separată, cam cum sunt Yale Drama Awards din SUA. Dar concursul merită continuat. Acest premiu reprezenta o șansă pentru mulți dramaturgi, într-o țară care are foarte puține concursuri și supape pentru dramaturgie. Este drept și faptul că de-a lungul timpului alegerile nu s-au dovedit întotdeauna inspirate. Soluția nu era să anuleze concursul, ci să se schimbe anual juriile până când se găsea un juriu și o metodă care să aibă capacitatea de a selecta piese cu un capital dramatic mai mare, piese pentru care un spectator ar simții că merită să plătească bilet ca să le vadă. De exemplu, un juriu de critici și teatrologi să selecteze 10 piese din care un juriu de regizori să o aleagă pe cea mai teatrală.
Ca membru în comitetul de conducere al filialei de dramaturgie din București a Uniunii Scriitorilor propun ca premiile UNITER să includă și Premiul pentru Cea mai bună piesă de teatru a anului jucată în premieră absolută. O categorie care să excludă dramatizările, adaptările și scenariile regizorale. Numai așa se poate încuraja, dezvolta și urmări dramaturgia națională contemporană, așa cum se întâmplă la toate premiile de acest gen din lume, din SUA, Anglia, Spania, Franța, etc.
Ținând cont de marea proliferare a scenariilor regizorale din anii 90 până azi (multe de calitate discutabilă dar și unele bune), UNITER ar putea avea și categoria separată de Cel mai bun scenariu regizoral care să includă dramatizări, colaje și adaptări. (Cam cu este categoria Best adapted screenplay la Oscaruri, separată de Best Original Screenplay.) Dar, piesa de teatru scrisă de dramaturgi trebuie respectată și cultivată, nu demolată și exclusă. Pentru fiecare exemplu de regizor-dramaturg care se oferă, există sute de exemple de mari dramaturgi care nu au regizat și nu regizează, de la Oscar Wilde la Caragiale și de la Albee la Tom Stoppard. Dacă nu sunt și regizori, dramaturgii nici nu sunt lăsați de teatre să își monteze piesele chiar dacă ar dori să o facă și vârsta le-ar permite-o.. De aceea, mutarea atât de evidentă a accentului pe montarea și premierea scenariilor regizorale îi defavorizează net pe dramaturgi, răpindu-le și șansele de a fi jucați și de a deveni cunoscuți.
Balanța de gen în nominalizările UNITER
În privința balanței de gen, este o discuție care merită avută separat, cu multe nuanțe. Dar, foarte pe scurt, observ și eu că ușile și bugetele teatrelor naționale și importante se deschid cu generozitate în fața multor regizori-bărbați din eșantionul doi valoric, dar cu mare zgârcenie în fața femeilor regizor care montează preponderent pe scenele mai mici, cu bugete mai mici, și sunt aproape tot timpul ignorate de premii și nominalizări. De asemenea, un tânăr actor are ușile deschise să regizeze dacă dorește și este chiar încurajat, cu entuziasm, dar o actriță, chiar mult mai cunoscută., doar rareori poate să regizeze. Bărbații sunt atrași de un anumit tip de teme și experiențe teatrale, femeile de altele, și fiecare gen reprezintă 50% din public și are dreptul la reprezentare egală, atât pe scenă cât și la nominalizări. O mărire a nominalizărilor de la 3 la 4 ar face posibil acest lucru.
În concluzie, toate acestea nu sunt chestiuni de corectitudine politică, ci chestiuni de fair play. Să sperăm că vor fi rezolvate.
Cronică de Alexandra Ares
