Comediile domnului Caragiale sunt jucate astăzi mai mult decât oricând, pe scene profesioniste şi de avangardă, cu o furie a recuperării care reafirmă o operă satirică aşezată la temelia teatrului românesc. În ciuda modernizărilor, a evoluţiei cosmice a omenirii, care schimbă dramaturgia şi literatura, opera lui Nenea Iancu continuă să aibă un ecou fabulos în bula carpatică şi estică. Expansiunea ei rămâne însă limitată de limbajul radical autohton, greu traductibil şi aproape imposibil de prins în toate nuanţele de megacititorii occidentali, cei care stabilesc ierarhiile mondiale.
Mi-a căzut recent în mână o carte primită în 2001: Viaţa lui I. L. Caragiale de Şerban Cioculescu, într-o ediţie populară cu litere minuscule şi spaţii infinitesimale între rânduri, un exerciţiu de rezistenţă pentru ochi şi răbdare. Ediţia, îngrijită de Barbu Cioculescu şi publicată la Editura „Floarea Darurilor”, mi-a fost trimisă de un donator necunoscut.
Studiul fundamental al exegezei caragialiene a apărut în 1940 şi a fost revizuit constant până la moartea criticului, în 1988. Nu este o lucrare cronologică, ci una tematică, amplă şi stratificată. A funcţionat şi ca omagiu: 150 de ani de la naşterea lui Nenea Iancu şi centenarul lui Şerban Cioculescu, o dublă reverenţă culturală.
Babilonia unui proces
M-a interesat în mod special faimosul proces al „mătuşii Momuloaia”, cea care a lăsat o moştenire fabuloasă: moşii, case, acareturi, terenuri, bijuterii, hârtii de valoare, aur. În jurul acestei averi s-a declanşat un adevărat Babilon juridic. Moştenitori reali şi fabricaţi, direcţi şi indirecţi, procese întinse pe două decenii, instanţe succesive, avocaţi celebri, cheltuieli uriaşe, lovituri de teatru juridic, aranjamente de culise, martori mincinoşi, probe şi contraproble, scandaluri de familie şi de presă.
În final, din această încleştare, s-a ales şi dramaturgul – veşnic în criză de bani, permanent îndatorat, strâmtorat de cheltuielile zilnice – într-o epocă de aur a leului, introdus în 1867. Procesul a istovit pe toată lumea şi a stabilit recorduri de durată până la o soluţie ambiguă, dreaptă şi nedreaptă în acelaşi timp.
Din milionul de napoleoni – franci de aur (1888), lui Caragiale i-au revenit 100.000, potrivit documentelor. Pentru a intra mai rapid în posesia banilor, a acceptat o tranzacţie şi a renunţat la jumătate. A încasat 50.000 de napoleoni, echivalentul a peste 400.000 de euro astăzi. O sumă considerabilă, care i-a asigurat un trai decent la Berlin, unde viaţa era mai scumpă decât la Bucureşti, iar călătoriile cu trenul reprezentau un lux.
Pentru a înţelege mai bine epoca lui Carol I – dominată de oameni foarte bogaţi intelectual, cultural şi material –, am apelat la date economice. Inteligenţa artificială mi-a furnizat rapid informaţii despre salarii, preţuri şi puterea leului la sfârşitul secolului al XIX-lea, perioada în care trăiau personajele caragialiene şi poporul român, prins între modernizare şi precaritate.
Răsăritul, parcursul şi apusul leului
Viaţa în România timpului lui Caragiale era, în aparenţă, modestă, dar solid aşezată. Leul, introdus în 1867, era o monedă tânără, dar stabilă. Puterea lui de cumpărare era reală, chiar dacă salariile păreau mici. Cu câţiva lei puteai umple masa unei familii. Pâinea costa bani puţini, laptele şi carnea erau accesibile, iar traiul zilnic se sprijinea pe economie, măsură şi cumpătare.
În lumea descrisă de Ion Luca Caragiale, mahalaua, birtul, cafeneaua şi redacţia de ziar erau scene ale unei societăţi în transformare. Tramvaiul cu cai traversa oraşul, birja era mijloc de transport respectabil, iar trenul – mai ales la clasa I – sugera deja un început de modernitate şi distincţie socială.
Leul, în această epocă, era mai mult decât o monedă: era un simbol al stabilităţii tinerei Românii moderne. Preţurile erau mici, dar şi veniturile modeste; echilibrul se făcea prin proporţie. Luxurile – icrele negre, cafeaua fină, călătoriile externe – erau privilegii ale unei minorităţi.
Interbelicul a adus consolidare şi ambiţie. În 1928 şi apoi în 1938, România cunoaşte dezvoltare urbană, tramvaie electrice, automobile, taxiuri cu motor, călătorii internaţionale. Leul încă rezistă, dar costul vieţii creşte. Diferenţele sociale devin mai vizibile. Clasa mijlocie se extinde, însă luxul rămâne bine delimitat.
Războiul şi schimbările politice rup echilibrul. Reforma monetară din 1947 marchează o cotitură brutală. Leul vechi, cel al epocii caragialiene, dispare simbolic. Urmează decenii de control economic, apoi inflaţii severe în anii ’90. Moneda supravieţuieşte, dar îşi pierde aura de stabilitate originară.
Contextul economic din România anului 1888
• Salariile erau mici: un funcţionar putea câştiga între 100 şi 300 de lei pe an (varia foarte mult).
• Preţurile la alimente:
* Pâine: 10 – 20 bani/kg
* Carne de vită/ porc: 50 – 100 bani/kg
* Icre negre: un lux – foarte scumpe, probabil câţiva lei pentru câteva linguri, accesibile doar elitei sau comercianţilor bogaţi.
* Vin: 30 – 50 bani/sticla obişnuită, vinuri mai bune – câţiva lei.
Deci, dacă Caragiale nota „mâncare” într-un text, alimentele respective la care se referea şi preţurile acestora ar fi fost următoarele:
* Pâine (1 kg)
0,10 – 0,20 lei (10 – 20 bani)
Aliment de bază, ieftin şi accesibil pentru toată lumea
* Carne de vită/ porc (1 kg)
0,50 – 1,00 lei
Carne proaspătă, frecvent consumată
* Lapte (1 l)
0,10 – 0,15 lei
Proaspăt, vândut mai ales de ţărani
* Ouă (1 buc.)
0,05 – 0,10 lei
Preţul varia în funcţie de sezon şi disponibilitate
* Icre negre (porţie mică)
1 – 3 lei
Bun de lux, consumat mai ales de clasele înstărite sau la ocazii speciale
* Brânză (1 kg)
0,40 – 0,80 lei
Varietăţi locale, preţul depindea de calitate
* Unt (1 kg)
1,50 – 2,50 lei
Produs mai scump, accesibil doar ocazional
* Vin obişnuit (1 sticlă)
0,30 – 0,50 lei
Vin de masă, vinurile bune puteau ajunge la câţiva lei
* Cafea (100 g)
0,50 – 1,00 lei
Bun de lux pentru majoritatea populaţiei
* Zahăr (1 kg)
0,50 – 0,70 lei
Produs relativ accesibil, dar depindea de sezon.
Icrele negre erau considerate un adevărat lux, echivalentul câtorva zile de salariu pentru un muncitor obişnuit, iar mâncarea obişnuită era extrem de ieftină. Gurmanudul Nenea Iancu comanda icre moiu de la Berlin primarului din Sinaia, comerciantul Matheescu, furnizorul Casei Regale.
Curiozitatea m-a împins mai departe, spre anul 1928, după Marea Unire, pentru a compara evoluţiile economice.
Preţurile din România în 1928, la 40 de ani după epoca lui Caragiale
* Pâine (1 kg)
0,60 – 1,20 lei
Creştere faţă de 1888, dar accesibilă majorităţii
* Carne de vită/ porc (1 kg)
3 – 5 lei
Creştere semnificativă, carne încă accesibilă pentru clasa de mijloc
* Lapte (1 l)
0,50 – 0,80 lei
Laptele a rămas un produs de bază, uşor mai scump
* Ouă (1 buc.)
0,20 – 0,40 lei
Preţul a urcat de 3–4 ori faţă de 1888
* Icre negre (porţie mică)
10 – 15 lei
Lux extrem, consumate de elite sau ocazional la mesele festive
* Brânză (1 kg)
2 – 4 lei
Mai scumpă, dar încă accesibilă pentru oraşe
* Unt (1 kg)
10 – 12 lei
Produs scump, lux pentru majoritatea populaţiei
* Vin obişnuit (1 sticlă)
2 – 3 lei
Vinul obişnuit a devenit mai scump, vinurile bune – chiar 10 – 15 lei
* Cafea (100 g)
3 – 5 lei
Lux pentru mulţi, consumată mai rar
* Zahăr (1 kg)
2 – 3 lei
Creştere semnificativă faţă de 1888
• Inflaţia şi schimbările economice au crescut considerabil preţurile.
• Produsele de lux, cum erau icrele negre sau untul, erau atunci de 10 – 15 ori mai scumpe decât în 1888.
• Pentru un muncitor obişnuit sau un funcţionar, accesul la astfel de luxuri era extrem de limitat.
Am vrut să aflu şi ce beneficii materiale a adus decoraţia „Steaua României”, primită de Caragiale. Răspunsul a fost limpede: niciun avantaj financiar, doar prestigiu social.
Aceeaşi decoraţie, alături de „Coroana României”, i-a fost acordată şi bunicului meu, Ioan Grigorescu, fondator de şcoli şi aşezăminte şcolare, personalitate a învăţământului românesc în perioada unificării sistemelor educaţionale dintre Vechiul Regat şi Transilvania. O satisfacţie personală, târzie, dar profundă.
Din păcate, bunicul meu, administrator al unor cămine regale după pensionare, a murit foarte sărac, uitat, lovit de bombardamentele de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Un destin care contrastează dureros cu fastul decoraţiilor.
Transportul urban în România: 1888 – 1938
În 1888, transportul urban era dominat de tramvaie cu cai şi trăsuri private. În perioada interbelică, tramvaiele electrice şi taxiurile cu motor au început să fie mai răspândite, iar birjele tradiţionale încă existau pentru plimbări sau pentru zone unde nu ajungea tramvaiul. Tarifele erau mici în termeni absoluţi, dar raportate la salarii, chiar şi o călătorie scurtă putea fi un mic lux pentru muncitorii obişnuiţi.
Trenurile de plăcere cu care circulau familia Caragiale şi contemporanii săi, inclusiv personajele din celebrele sale schiţe:
• Ruta Bucureşti – Iaşi
1888: 20 – 30 lei
1928: 50 – 80 lei
1938: 80 – 120 lei
Călătorie de câteva ore, clasa a 2-a
• Ruta Bucureşti – Craiova
1888: 10 – 15 lei
1928: 30 – 45 lei
1938: 45 – 70 lei
Traseu interregional, mai scurt decât Bucureşti – Iaşi
• Ruta Bucureşti – Sinaia
1888: 5 – 8 lei
1928: 15 – 25 lei
1938: 25 – 40 lei
Călătorie de agrement, populară pentru excursii
• Ruta Bucureşti – Cluj
1888: 15 – 25 lei
1928: 50 – 75 lei
1938: 75 – 110 lei
Rută interregională importantă, accesibilă clasei mijlocii
• Ruta Bucureşti – Berlin
1888: nu exista
1928: 400 – 500 lei
1938: 600 – 800 lei
Călătorie internaţională, lux pentru majoritatea populaţiei
• Ruta Bucureşti – Viena
1888: nu exista
1928: 300 – 400 lei
1938: 450 – 600 lei
Similar cu Berlin, călătorie internaţională de lux
• Preţurile pentru rutele interne cresc moderat de-a lungul timpului, proporţional cu inflaţia.
• Rutele internaţionale (Berlin, Viena) erau extrem de scumpe pentru un român obişnuit, echivalând cu câteva luni de salariu.
• Pentru excursii locale (Sinaia, Prahova), călătoria era accesibilă mai ales claselor mijlocii şi familiilor urbane.
Astăzi, leul există, adaptat economiei moderne, denominat şi recalibrat. Însă între răsăritul său din 1867 şi prezent, parcursul lui spune povestea unei naţiuni: entuziasm, consolidare, crize, reforme şi supravieţuire.
Viaţa pe timpul lui Caragiale avea măsura ei: puţin, dar proporţionat. Apusul leului nu este dispariţia sa, ci pierderea acelei simplităţi economice în care valoarea era mai clar înţeleasă.
Leul rămâne, astfel, martorul unei istorii în care moneda şi moravurile au evoluat împreună.
Eseu de Dinu GRIGORESCU
