Ziua a noua a Festivalului Internaţional al Teatrului de Studio de la Piteşti a inclus în program spectacolul Mici crime conjugale de Éric-Emmanuel Schmitt, prezentat de Teatrul Mic.
Éric-Emmanuel Schmitt, autorul
Éric-Emmanuel Schmitt, francez cu nume nemţesc, care s-a născut în 1960 în Alsacia, are studii universitare la Institutul Pedagogic Superior, apoi un doctorat la Sorbona (în 1987), cu o teză intitulată Diderot et la métaphysique (Diderot şi metafizica), este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori contemporani, tradus şi jucat în zeci de ţări. Deşi a început o carieră universitară, ajungând asistent şi lector la Universitatea Chambéry, din momentul în care prima sa operă dramatică, Vizitatorul (1994), are succes, renunţă la catedra universitară şi se dedică – cu mult succes – scrisului. Opera sa de dramaturg, romancier, cineast a fost răsplătită cu zeci de premii şi distincţii literare, iar din anul 2001 este „Chevalier des Arts et des Lettres”, un titlu care nu se acordă prea uşor.
Opera sa are în centrul preocupărilor condiţia umană, analizată literar, la peste o jumătate de veac după Malraux. Este preocupat de profunzimile sufletului omenesc, de acolo de unde izvorăsc acţiunile personajelor pe care el le construieşte şi le pune să acţioneze, într-o lume mai mereu conflictuală. Le plasează în lumea de azi, într-un mediu social aparent destins şi stimulativ, dar în profund dezacord cu exigenţele (cel puţin teoretice ale) umanismului. Personajele sale intră rapid în conflict cu normele sociale, cu aparenţa bonistă a lumii capitaliste de azi, cu reguli pe care nu le înţeleg sau/ şi nu le acceptă. Că autorul alsacian (care locuieşte în Belgia!) are o viziune foarte critică asupra lumii de azi ne-o spune un titlu sugestiv din ciclul său Zgomotul care gândeşte, şi anume Când mă gândesc că Beethoven a murit şi atâţia cretini trăiesc (2010)…
Că încă de la început a fost un autor cu mare succes la public şi critică o dovedeşte faptul că în primele sale piese au jucat vedete mondiale ca Alain Delon (în Variaţiuni enigmatice, 1997) şi Jean Paul Belmondo (în Libertinul, 1997). În Oscar şi Tanti Roz au jucat Danielle Darrieux (în 2002, la 85 de ani!) şi Anny Duperey (2005), iar în această piesă, Mici crime conjugale, a jucat Charlotte Rampling (2003). Mici crime conjugale a fost ecranizată în Italia (în 2017), într-un film realizat de Alex Infascelli, cu Sergio Castellitto şi Margherita Buy.
**
Poveste tristă… cu final fericit!
Adeptă a unei viziuni moderne, regizoarea Tania Drăghici exploatează foarte bine textul, se agaţă de fiecare frază, punctează fiecare întorsătură, semnalizează orice schimbare de ritm a textului. Dacă nu găseşte tensiuni în text, le creează sau măcar le sugerează prin jocul celor doi actori. După o reţetă care s-a pretat foarte bine textului – un vârf de cuţit de umor (cam negru) la câteva hălci consistene de nostalgie (eei, două decenii de trai comun generează ceva material de prelucrat…) –, regia a condus spre deznodământul greu de intuit o acţiune în care autorul plasează câteva cortine străvezii cu afirmaţii şi piste false, dar care – foarte credibile – îl păcălesc pe spectator şi-l fac să imagineze o altă desfăşurare şi un alt final. Ca în toate romanele poliţiste, autorul trebuie să fie măcar un pic prestidigitator (de idei)…
Scenografia semnată de Maria Constantin oferă o atmosferă primitoare, un interior plăcut, cu detalii care subliniză calitatea intelectuală a celor care locuiesc aici: multe cărţi, multe tablouri, sfeşnice oricând gata pentru a contribui la cadrul romantic, pick-up, sticle cu tării de calitate… O atmosferă care te îmbie să tot trăieşti, să tot citeşti, să tot dansezi, să tot bei… şi restul (cum zice francezul).
Simona Mihăescu îi dă trup, glas şi (mai ales) suflet Lisei, soţia lui Gilles. Cu alura, dar mai ales cu luminozitatea unei Catherine Deneuve mature, are un ascendent social asupra soţului său ai cărui părinţi produceau brânzeturi, în timp ce ai săi lucrau în diplomaţie (poate de aici un posibil conflict latent). Ajunsă la maturitate, simte concurenţa tinerelor şi nu poate suporta ideea că soţul ei, un tip şarmant, ar putea fi atras de (una dintre) ele. E – cum s-ar zice – geloasă din principiu… Din păcate, lumea nu e populată numai cu femei de vârsta sa, sunt o mulţime de tinerele drăguţele, singurele… care abia aşteaptă o vorbă, o invitaţie a acestui bărbat matur, şarmant… „Să iubeşti fără să suferi nu e de înţeles”, afirmă ea care, deşi cam bea, susţine că n-are probleme cu alcoolul, are probleme cu soţul! Are un complex de vinovăţie evident, complex pe care caută să-l întoarcă pe dos şi să-l proiecteze asupra soţului său, pe care să-l scoată „şi lovit, şi vinovat”…
„Poate că orice cuplu are durata lui de viaţă, e ca un organism viu… e adevărat, te reinventez, te reciclez, fac din tine un om mult mai bun decât cel pe care l-am cunoscut, te înzestrez cu acele calităţi care-ţi lipseau, îţi păstrez doar înfăţişarea… nu sunt infirmieră, sunt dresoarea care împlineşte visul secret al oricărei femei: după 20 de ani să-şi dreseze soţul… Le dăm bărbaţilor iluzia că ei ne posedă…” „Ca scriitor de romane poliţiste – îi spune soţului, Gilles –, ai o teorie: femeile sătule de a da viaţă reală de milenii acum preferă să dea moarte imaginară” şi observă cu oarecare amărăciune: „cât timp ai stat internat sub control medical, de mine nu s-a ocupat nimeni, aveam şi eu nevoie de îngrijiri…”
Bogdan Talaşman este Gilles, un autor de romane poliţiste „pesimist în gândire, optimist în acţiune”, care, după accident, se simte ca „o carte din care lipsesc pagini”… şi, trimis acasă după 15 zile de spitalizare („ca şi cum mi-ar fi restituit trupul”), constată că o infirmieră drăguţă, dar fără halat îl mângâie şi-i spune că e nevastă-sa… De-a dreptul incredibil… Gilles intră în cameră ca într-un spaţiu necunoscut, cu un bandaj impunător şi parcă tatonând terenul pe care calcă. Are tot dreptul să-şi pună întrebări (în numele cuplului!): „Eram un cuplu fericit? Îţi iubeai soţul? Mă iubeşti, sunt eu de iubit? Sunt un necunoscut chiar şi pentru mine însumi…”. O problemă de conştiinţă apare: „Dar poate sunt un asasin… profitând de confuzia mea mentală, îmi fabrici un trecut mult mai bun… tu ai inventat un Gilles cum ţi-ar fi plăcut să fie… Dacă nu-l iubeai, e momentul să scapi de el… acum, că nu mai e cel care era… Cine îmi garantează că nu am fost luat aşa cum iei un animal de la adăpost? Ce drăguţ e, îl iau… Mă iubeşti pe mine sau pe fratele meu geamăn, care seamănă cu mine?…”.
„Un cuplu de iubiţi este ca un cuplu de asasini… Cei doi criminali se aruncă unul asupra celuilalt, cu pasiune, se luptă, se muşcă, se devorează, se storc de forţe (şi de lichide eliberate de paroxismul încleştării), se cufundă în plăcere ca într-o moarte mai mică… Pe urmă se aliază împotriva societăţii pentru a obţine diverse privilegii”, iar spiritul asasin este perpetuat (la nesfârşit, se pare) de copiii lor, de copiii copiilor lor, „în veacul vecilor” (cum spunea un cunoscut personaj)…
După cele arătate, ai zice că este un personaj 100% cinic şi perfect adaptat societăţii în care se mişcă cu dezinvoltură şi succes. Numai că, după cum îşi amintea întâia sa întâlnire cu Lisa, s-ar putea ca judecata să capete ceva nuanţări: „Fiecare frază a ta mă tulbura şi mă atrăgea irezistibil, îmi păreai în acelaşi timp o femeie timidă, distantă, libertină şi depravată, cu care ajungi în pat de la prima întâlnire, dar nu voiam ca mai târziu, într-o ceartă, să nu pot spune că eşti o femeie uşoară, că eşti în stare să strici prezentul pentru un viitor ipotetic… ăsta e privilegiul omului care reflectează, dar, de fapt, nimeni nu ne obligă să reflectăm… Trebuie să accepţi nesiguranţa, în dragoste timpul nu e un aliat…”.
Gilles face observaţii de bun-simţ: „avem şi noi probleme, ca orice cuplu după atâţia ani: uzura, istovirea…”, dar – într-o manieră aproape feministă – acceptă gestul disperat al soţiei sale care l-a determinat să-şi reconsidere nu doar atitudinea sa faţă de parteneră, ci chiar a acelui angrenaj existenţial care este familia: „îţi mulţumesc că ai ucis cuplul adormit…”.
**
Mici crime conjugale este nu doar titlul spectacolului, ci şi titlul unei culegeri de nuvele scrise de Gilles, opera sa preferată, singura carte pe care i-a dedicat-o soţiei sale, dar asupra căreia cei doi soţi au percepţii cu totul diferite…
Trebuie să recunosc că m-am ales şi cu oarecari învăţăminte; de exemplu, habar n-aveam că „memoria şi inteligenţa sunt situate în zone diferite ale creierului”. Ei, acum ştiu, am dat ceva ascuţiri la minte…
Spectacolul Teatrului Mic este o poveste despre felurite feluri şi etape ale dragostei, despre obişnuinţă, plictis şi lehamite, despre criza încrederii, despre gelozia extremă şi periculoasă pentru viaţa omului. Éric-Emmanuel Schmitt ne dovedeşte că pasiunea amoroasă poate fi nu doar arzătoare, ci şi izbitoare (cu un obiect destul de contondent), dar şi că rezultatele pot fi nu doar surprinzătoare, ci şi spectaculoase şi… salvatoare!
Cronică de Cristian SABĂU, scriitor, jurnalist, cronicar teatral
Mici crime conjugale
de Éric-Emmanuel Schmitt
Traducerea: Nicolae Weisz
Regia artistică: Tania Drăghici
Scenografia: Maria Constantin
Distribuţia:
Lisa – Simona Mihăescu
Gilles – Bogdan Talaşman
Producător: Teatrul Mic Bucureşti
Data premierei: 1 – 2 martie 2025
