Odiseea copilăriei: „Tristețe și bucurie în viața girafelor” (Excelsior), Tiago Rodrigues și Irisz Kovacs

În abundența de evenimente culturale ale toamnei, se remarcă premiera cu Bucuria și tristețea girafelor de Tiago Rodrigues, regia Irisz Kovacs, la Teatrul Excelsior de copii și tineret. Este un spectacol original și plin de prospețime care merită văzut, cu rezerva unor vulgarități exagerate care îl fac un model nepotrivit pentru minori. De fapt, nu e un spectacol pentru ei, ci pentru adulți, despre copilărie ca formă de luciditate forțată.

O fetiță de 9 ani poreclită Girafa, un soi de Dorothy 2.0 din Vrăjitorul din Oz, dar orfană de mamă (jucată excelent de actrița Dana Marineci), pornește într-o odisee modernă prin Lisabona cu ursul ei de pluș, interpretat foarte kinky de Alex Popa și numit, foarte meta, Judy Garland, pentru a face rost de bani să achite abonamentul la canalul Discovery, pe care tatăl, un artist șomer (Robert Radoveneanu), nu și-l mai permite. De ce? Ca să poată scrie o lucrare despre girafe. În scurt timp devine limpede că girafele sunt o metaforă pentru bucuria și tristețea oamenilor, observate cu o precizie clinică de acest copil precoce care descoperă absurdul lumii adulte.

Spectacolul se deschide cu această fetiță care recită, cu voce egală, biografia propriei familii, exact ca un articol de pe Wikipedia: „Bărbatul care îmi este tată se numește…”, „Femeia care mi-a fost mamă se numea…”. Tonul e neutru, aproape robotic, ca într-o înregistrare de la tribunal sau un exercițiu de clasă. Această distanțare e primul semnal că textul lui Tiago Rodrigues nu e o poveste despre copilărie, ci despre felul în care copilăria devine un construct narativ după pierdere. Repetiția „bărbatul care îmi e tată” / „femeia care mi-a fost mamă” introduce o dublă tensiune: între viață și absență, dar și între limbaj și apartenență. Poți spune „tată” și „mamă” doar dacă relația încă are corp; dacă nu, cuvintele se retrag în limbaj administrativ.

Piesa a fost ecranizată într-un film omonim (Tristeza e Alegria na Vida das Girafas), regizat de Tiago Guedes, care a avut premiera mondială la festivalul de la Guadalajara în martie 2019 și care se poate viziona pe YouTube.

Premiera de la Excelsior se înscrie deci, în moda recentă de a monta piese de teatru adaptate (și validate) din filme sau care au fost ecranizate cu succes (vezi Tatăl și Vânătoarea la Bulandra, Adio, Lenin! la Metropolis, A fi sau a nu fi la Teatrul de Comedie după filmul lui Ernst Lubitsch etc.). De asemenea, și în moda – inspirată din desenele animate – de a personifica animale cu mare efect scenic (vezi, cel mai recent, Regina nopții a Letei Popescu). Este fidel și timpului nostru prin confuzia de gen: ursul cu voce masculină se numește Judy Garland (procedeu de rutină în lumea homosexualilor flamboaianți numiți „queens”, regine), iar fetița își prezintă părinții cu o detașare clinică, numindu-i mereu „bărbatul care mi-e tată” și „femeia care mi-a fost mamă”, de parcă a adoptat, la fel de precoce, și noile politici de gen, în care rolul de mamă și tată pot fi jucate de orice sex.

Tiago Rodrigues (născut în 1977 în Amadora, Portugalia) este actor, dramaturg și regizor, director al Festival d’Avignon din 2022, cu mandat extins până în 2030. Anterior a condus Teatro Nacional D. Maria II din Lisabona între 2015 și 2021. Rodrigues este un militant de stânga vocal și autor de numeroase spectacole cu tentă politică, unul dintre ele invitat la FNT 2023: Catarina și frumusețea de a ucide fasciști.

Noul text al lui Rodrigues (tradus de Ana Maria Mihăilescu) spune, deci, o poveste de inițiere în absurditatea și realitățile dure ale Europei  de azi. Jurnalul urban al călătoriei devine, sub ochiul regizoral, un drum de maturizare construit din întâlniri cu personaje excentrice și tablete de realitate socială satirizate cu umor. Scenografia lui Réka Oláh are o grafică plină de prospețime, minimalistă, care încântă ochiul.

Regizoarea Irisz Kovacs lucrează pe muchia subțire dintre luciditate și emoție, gingășie și duritate, suprarealism și naturalism enciclopedic. Sub îndrumarea ei, Dana Marineci face un rol de mare anvergură, fiind mereu pe scenă, tot timpul spectacolului. Își construiește copilul nu din inflexiuni dulci sau gesturi mimate, ci din claritate: o privire care demontează realitatea ca un joc de lego montat ilogic de adulți. Își dozează vocea cu o răbdare aproape stoică. E un copil care nu „joacă” inocența, ci o observă din afară.

Robert Radoveneanu, în rolul tatălui și, ulterior, al Cehovului imaginar, compune un contrapunct ironic și melancolic. Restul distribuției (Oliver Toderiță, în rolul unui bătrân mizantrop și al prim ministrului, Matei Arvunescu (bancherul și pantera), Ciprian Cojenel (polițistul) susțin structura episodică cu prezențe scenice remarcabile, oferind fiecărui personaj o granulație fie realistă, fie suprarealistă.

Dar ursul. Judy Garland. Companionul Girafei e centrul paradoxal al spectacolului. În textul original, ursulețul e o voce dublă: proiecția subconștientului, dar și un alter ego care verbalizează ce copilul nu poate. Aici apare fisura. Judy înjură cu o vulgaritate care depășește nevoia de realism psihologic și intră în zona de șoc gratuit.  Intenția – probabil – e să marcheze ruptura dintre puritatea imaginarului și murdăria lumii adulte. Rezultatul însă produce disonanță: în loc să clarifice conflictul, îl trivializează.

Tiago Rodrigues scrie, în esență, despre durerea de a deveni adult într-o lume care și-a pierdut inocența. Subiect vechi de când lumea, dar împachetat pentru Europa zilei de azi, cu realitățile ei crunte. Irisz Kovacs (regizoare invitată din Timișoara) îl pune în scenă cu un ton cinematografic, fidel filmului dar bine adaptat scenei. Tocmai de aceea, vulgaritatea ursului lovește ca o zgârietură pe un ecran lustruit.  E un fel de hipercompensare a emoției prin agresivitate verbală. E o greșeală tentantă la generația de regizori tineri, care confundă deseori curajul cu zgomotul.

Ceea ce se pierde astfel e ambiguitatea fină dintre copil și adult. Judy Garland, în filmul lui Victor Fleming din 1939, era o fetiță inocentă care traversa un coșmar pentru a învăța să se întoarcă acasă. Aici, Judy e numele unei jucării care învață să vorbească murdar. Parodia e clar intenționată – o glisare ironică de la puritatea copilăriei americane de odinioară la murdăria discursului de mahala europeană – dar aici spectatorul nu mai empatizează, ci se retrage.

În rest, spectacolul are o construcție impecabilă. Limbajul vizual (culori desaturate, accente neon) creează o Lisabonă imaginară, recognoscibilă ca un vis din mijlocul crizei. Irisz Kovacs reușește să păstreze o tensiune vizuală constantă, fără a-și trăda emoția. Actorii Excelsiorului sunt minunați.

„Tristețe și bucurie în viața girafelor” rămâne unul dintre cele mai coerente și proaspete spectacole din această stagiune care nu trebuie ratat. Un text care vorbește despre fragilitate fără sentimentalism, o actriță care face din copilărie o formă de rezistență și o regizoare pe care am descoperit-o cu încântare și care sper să fie rechemată să monteze în București.

Cronică de Alexandra Ares

foto: Volker Vornehm

Bucuria și tristețea girafelor
De Tiago Rodrigues
Traducerea: Ana Maria Mihăilescu
Regia – Irisz Kovacs
Scenografia – Réka Oláh
Muzica originală – Adrian Piciorea

DISTRIBUȚIA
Girafa – Dana Marineci
Tatăl / Cehov – Robert Radoveneanu
Judy Garland – Alex Popa
Bătrânul / Prim-ministrul – Oliver Toderiță
Pantera / Bancherul – Matei Arvunescu
Polițistul – Ciprian Cojenel