În momentul în care aliaţii, la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, au predat România pe tava lui Stalin şi a Uniunii Sovietice din motive strategice specifice acelei perioade istorice, soarta românilor a fost pecetluită pentru aproape jumătate de secol. Imediat, a început rusificarea prin stalinizarea vechii societăţi, nimicirea elitei intelectuale opozante dictaturii bolşevice şi construcţia noii societăţi printr-o tranziţie de la proprietatea privată la cea colectivă, clădită pe ura exacerbată de clasă, acea perioadă nefiind asemănătoare, ci exact inversă cu cea trăită de generaţiile actuale.
Existau trei soluţii de supravieţuire. Prima: acomodarea cu noua societate, căci visul venirii americanilor era iluzoriu, poetic, fantezist, în condiţiile confruntării atomice. A doua: cei mai curajoşi dintre curajoşi au ales rezistenţa în munţi şi au fost vânaţi ca animalele sălbatice, împuşcaţi sau arestaţi în cuştile îngrozitoare ale regimului din epoca lui Gheorghiu Dej care, paradoxal, la un moment dat, a încercat dezlipirea de Uniunea Sovietică, pasându-i ştafeta lui Nicolae Ceauşescu. A treia cale a fost acomodarea (treptată) cu noua situaţie existenţială la toate nivelele societăţii. Rezistenţa în cultură a continuat şi mulţi scriitori au avut de pătimit. O uriaşă propagandă s-a declanşat pentru convertirea conştiinţelor şi sufletelor româneşti spre noua religie fără Dumnezeu, ateist-comunistă, apoi ceuşistă, care a culminat cu dementa demolare a bisericilor şi construcţia triumfalistă a Casei Poporului, ocupată în prezent de nomenclatura capitalistă a României.
Dramaturgia era axată pe realităţi. Aurel Baranga, figura cea mai importantă a comediei româneşti din prima etapă a convertirii, aborda subiecte conformiste, dar bine scrise, asigurând amuzamentul societăţii de la data respectivă. El a fost prima vedetă. A doua a fost Paul Everac, pe numele lui real Petre Constantinescu, de profesie jurist, dintr-o familie de intelectuali, înzestrat cu o inteligenţă ascuţită. Născut în zodia Leului, la 23 august 1924, dramaturgul s-a impus foarte repede datorită vigorii sale creative şi rapidităţii cu care îşi construia textele pe funadamenul marilor realizări industriale şi a colectivizării forţate, care oferea o lumină sfântă asupra perspectivelor. Toate marile cotidiene aderau entuziast la măreţele realizări obţinute în construcţia socialismului şi comunismului naţionalist promovat cu fervoare de familia Ceauşescu.
Nu am discutat cu Paul Everac niciodată aceste aspecte. Piesele sale jucate la teatrele naţionale şi la cele regionale, la care veneau valuri de spectatori, au confirmat interesul pentru acest tip de dramaturgie triumfalistă în care se regăseau, în mare măsură, membrii societăţii.
Stimulentele şi succesele dau aripi dramaturgilor şi Paul Everac a scris piesă după piesă, dovedind o uriaşă capacitate de transformare a realităţii în ficţiune şi a oamenilor obişnuiţi în personaje. A fost iubit şi chiar adulat de mari actori care au găsit în piesele domniei sale roluri cărnoase, consistente, situaţii dramatice, conflicte, intrigi de toate soiurile şi pentru toate gusturile. Majoritatea pieselor sale au fost drame sociale, drame de familie, drame istorice, printre ele strecurându-se şi câteva comedii care au divulgat un spirit sarcastic nimicitor, transformându-l şi în comediograf aleatoriu pe atât de prolificul Paul Everac.
Ca istoric al perioadei comuniste totalitare, ne-a lăsat în piesele sale tablouri vivante istorice despre oamenii şi problemele acelui timp, învelite şi poleite cu aerul epocii respective. A fost dramaturgul cel mai agreat nu doar de cenzorii literari, dar şi de marile şi micile teatre, începând cu cele naţionale şi terminând cu teatrele de amatori. A scris pe aceeaşi lungime de undă apologetică şi teatru scurt. Pe măsură ce clanul Ceauşescu punea accentul pe construcţia de hidrocentrale la Bicaz (subiect redat în piesa Ochiul albastru, cu miopie la tragediile comunismului românesc) şi înaripat de marile construcţii de oraşe, blocuri, întreprinderi etc. în România, creştea şi entuziasmul dramaturgului care, paradoxal, nu era membru al Partidului Comunist, deşi servea interesele acestuia pe bandă rulantă, prin crearea unor personaje aderente noului sistem, concomitent cu stigmatizarea celor care se opuneau regimului dictatorial al elitei comuniste şi al lui Maniu şi Pătrăşcanu.
Nu l-am cunoscut personal în perioada comunistă. Am aflat în secret că ar fi comentat negativ la forurile culturale superioare când mi-am permis să nu respect construcţia socialistă în comedia cu şapte vizionări şi cu săli pline la Petroşani, Ulciorul nu merge de multe ori la apă, din care s-au născut Fluturii de noapte ai propagandei.
I-am văzut unele piese care se bucurau de un imens succes la public: Un fluture pe lampă, în care stigmatiza diaspora care plecase din România de frica închisorilor comuniste, piesă care a avut o lungă serie de succese; îmi amintesc şi de A cincea lebădă, de asemenea o piesă de mare succes, dar şi de Costache şi viaţa interioară, căci domnul Everac era foarte ocupat de vieţile interioare ale oamenilor, mobilate şi modelate potrivit directivelor de partid.
Am trăit aceeaşi epocă şi istorie. Eu, cu laşităţile, el, cu entuziasmul. Am văzut cum istoria nu are scrupule, doar lăcomii în stigmatizări şi moralizări, ce dau sentinţe şi slugi care comit şi execuţii.
După 1990, Paul Everac a iniţiat grupul „Dragon”, care însemna dramaturgii goniţi. Preşedintele Iliescu, iubitor de teatru, l-a salvat, recuperat şi instalat ca preşedinte al Televiziunii Române. Poziţia antiiliesciană l-a sfârtecat. I-au fost vânate cu cruzime cinegetică Tabletele pe care le scria cu fervoare, apărând acum idealurile stângii iliesciene. Avea dreptate în multe tablete. Se vedea ura de clasă atroce dintr-o tabletă în alta. Ura faţă de Everac a atins paroxismul la un Revelion. În loc să ne amuzăm de el, am devenit călăii lui Everac!
Eliminat din repertorii, stigmatizat, evacuat din două locuinţe care au fost retrocedate foştilor proprietari, omul Petre Constantinescu, persoană fizică, s-a trezit în stradă cu soţia sa, aşa cum bunica mea, Constanţa Petrescu, soţie de fost prefect şi senator ţărănist, a fost aruncată de comunişti în stradă dintr-un mic apartament (cumpărat de la Lucia Sturdza Bulandra şi în care s-a mutat ilustrul ministru de Finanţe din perioada comunistă, faimosul Aurel Vijoli, în 1950).
Acest tangaj în care victimele devin călăi îmi displace enorm! Facem şi noi ce au făcut alţii?!
Fiecare om îşi duce crucea şi urcă pe Golgota lui formată însă de alţii, de noile generaţii. Nimic nou sub soare. Totul este o mare farsă.
Personal, l-am cunoscut pe domnul Everac abia la aniversarea de 85 de ani, pe teritoriul comunei Dâmbovicioara, unde dramaturgul avea o casă sărăcăcioasă pe un teren în pantă şi unde construise, cu ajutor de la sponsori, o scenă de tip amfiteatru şi un muzeu în aer liber care conţinea statui de dramaturgi notorii, capete sculptate în lemn ale contemporanilor săi. M-am fotografiat cu el lângă statuia unică de marmură dedicată lui I. L. Caragiale, după ce ne întâlnisem la aniversarea de la Ploieşti din 2002 a marelui nostru clasic. Am traversat decorul de vis din zona Rucăr – Bran pentru a ajunge la reşedinţa dramaturgului, aducându-i un mic cadou, o cămaşă a lui Hristos, ce urma să fie pătată şi de sângele dramaturgilor ucişi repertorial, şi un text pe care l-am prezentat pe scena de la amfiteatru, în care mi-am permis să-i fac o mică analiză a operei sale, în faţa unor personalităţi culturale, printre care s-au numărat şi distinsul domn Alexandru Mironov, un fost ambasador de la Vatican, câţiva buni prieteni de-ai sărbătoritului (din elita culturală civilă şi militară) şi o singură televiziune de la Craiova (l-a părăsit şi TVR!). Comunicarea a fost într-un fel protocolară. Atunci mi-a dat câteva cărţi, printre care s-a numărat şi una care conţinea Scrisorile pe care el le-a adresat organelor de stat şi de partid şi unor personalităţi din epocă şi din care nu rezultă deloc cuminţenia dramaturgului, ba dimpotrivă, o revoltă a sa faţă de miniştri. O carte care merită citită.
L-am revăzut la lansarea cărţii de dramaturgie istorică Naţia în perindări tragice, la care au participat 10 mari istorici ai României. Autorul era foarte precis în formulări, politicos şi econom în dedicaţii. Am citit volumul cu atenţie. Dedicaţia sa conţinea un singur cuvânt: cadou. Cartea sa cu piese istorice lungi şi sofisticate divulgă toate calităţile şi defectele dramaturgului. În primul rând, capacitatea extraordinară de a recrea viaţa în stilul cel mai realist cu putinţă. Dramaturgul vorbeşte limba oamenilor pe care i-a întâlnit în viaţă, de la opincă la vlădică; este un dar, un har al imitării vorbirii absolut remarcabil şi care merge până la imitarea vorbirilor dialecticale (nemţeşti, ungureşti, ţigăneşti etc.). Apoi, am observat capacitatea construcţiei unor personaje foarte puternice, de toate sexele şi de toate vârstele, capacitatea de a crea conflicte dinamice, dialoguri şi monologuri consistente, unele mamut, care dezvăluie caractere de voievozi, slugi, oportunişti, carierişti, nemernici, ticăloşi, criminali români, turci şi de alte naţionalităţi, aspecte ale luptei pentru putere, pentru miere, cu lipsa de scrupule, de principii, dar şi cu frumuseţea unor suflete omeneşti credibile, majoritatea oameni simpli. Paul Everac face o peregrinare prin destinele românilor pe un larg teritoriu al fanteziei ancorate în documente.
Efectele obţinute în această aventură literară sunt mai puternice decât defectele, care sunt sesizabile prin lungimi exagerate ce obosesc la un moment dat mintea cititorului şi a spectatorului şi care condamnă multe texte la destinul crud de a rămâne necite în carte.
Opera sa considerabilă a fost şi neglijată, şi condamnată.
Nu se poate ieşi din realitate. Paul Everac a trecut uşurel în barca tranziţiei pe care a gândit-o într-o piesă pe care am citit-o în manuscris, cu accente comice şi tragice, discret intitulată Don Juan, o satiră a vulgarităţii contemporane excelent pusă în vizavi cu aristocraţia spiritului cavaleresc.
Paul Everac s-a stins din viaţă în 2011, la 87 de ani, la spitalul Elias, unde au fost internaţi şi scriitorii Fănuş Neagu, Iosif Naghiu şi Dumitru Radu Popescu şi comediograful cel mai jucat din anii ’80, Tudor Popescu. L-am sunat la telefon cu câteva zile înainte de a închide ochii şi l-am întrebat: „Ce faci?”. Mi-a răspuns cu un ton destul de vivace: „Domnule Grigorescu, încerc să mă obişnuiesc cu ideea…”. Era vorba de moarte. A murit nu după multă vreme (18 octombrie) de la aniversarea zilei de naştere din 23 august, faimoasa zi a eliberării României de sub jugul fascist şi intrarea României sub jugul comunist.
Nu eram în Bucureşti la data decesului. Paul Everac a fost depus în holul sediului Uniunii Scriitorilor. Unii l-au plâns, alţii au trecut nepăsători pe lângă coşciug…
Nu mai ştiu ce s-a ales de muzeul dramaturgilor, nu de ceară, ci de lemn, de la Podul Dâmbovicioarei.
Cronică de Dinu GRIGORESCU
(Foto: arhiva D.G.)
