Pe apele învolburate mereu ale teatrului plutesc tot felul de ambarcaţiuni, mici, mari sau mijlocii, conduse de diferiţi comandanţi, slujitori ai corăbiilor, experţi cârmaci, căpitani, călători din clase sociale de credinţe şi profesii diferite, la clasa întâi magnaţii şi la clasa a 3-a săracii. Am avut ocazia în viaţă să înfrunt valuri extrem de ostile şi să mă bucur de multe momente de fericire volatile. Am fost şi pe cheiul de pe care a decolat en fanfare celebrul transatlantic pentru a fi scufundat de un gheţar. L-am cunoscut personal şi pe Tudor Muşatescu în anii ’60. Cel care s-a inspirat din scufundarea pachebotului era un om blajin, care nu putea să emită un umor cu venin.

Privind acum de la înălţimea octogenatului peisajul comediei româneşti clasice şi moderne, nu pot să nu observ multe replici desuete, conjuncturale strict la realităţile oglindite în acel district, modernizarea viziunii părându-mi-se absolut necesară şi am salutat-o ori de câte ori am văzut-o. Texte vechi se adresează unui public nou; textele rămân pe loc în epoca scrierilor, omul vine cu aerul de superioritate al armamentului său. Unii cronicari scufundă modernitatea, alţii clasicitatea. Unii laudă, alţii blamează. Unii construiesc o atmosferă plăcută, alţii distrug cu voluptate ceea ce li se pare lor o atmosferă stătută. Corabia merge înainte spre noile aisberguri favorizate de încălzirea globală. Ţinta comediei este marele public, tot mai eterogen, tot mai mult specializat şi mai puţin este vizat un public care se naşte într-o altă viziune şi altul care moare cu vechea lui adeziune. Bătrânii se retrag în tăcere dacă nu sunt molestaţi cu pietre, tinerii invadează scena cu putere şi tot aşa istoria se repetă.

Am salutat la Teatrul Naţional un „D-ale Carnavalului” modern realizat de Alexandru Dabija şi „O scrisoare pierdută” fără actul 3 în regia lui Horaţiu Mălăele, primul spectacol fiind construit pe principiul expansiunii vârtejului carnavalesc, iar cel de-al doilea pe enormizarea monstruosului caragialesc. Am auzit că ambele piese au fost lăudate şi scufundate simultan. Gusturile se discută, doamnelor şi domnilor. Unora le place ceea ce nouă nu ne place, altora nu le place ceea ce nouă ne place. Există întotdeauna un balans, opţiuni şi gusturi şi gusturi. Dan Tudor este un regizor de comedie autentic provenit dintr-un actor autentic. M-am intersectat o dată cu el la un spectacol-lectură, apoi am cunoscut omul lacom de glorie şi lipsit de scrupule în a cuceri succesul, fără multă generozitate, deşi este un nativ în Geamăn. Întotdeauna am făcut abstracţie în cronică de părerile personale, de ce spune gura târgului, de ce etichetă se lipeşte pe frunte. M-a interesat doar conţinutul borcanului, un borcan comic cu diferite dulceţuri preparate după diferite reţete, unele zaharisite, altele nu. Nu prea l-am cunoscut decât din excesele oratorice şi vocaţia dome-niilor sale artistice de a fi un modelator de conştiinţă care cu timpul i-au creat un statut de regizor-actor, de fapt de actor în ambele ipostaze. Postura modestului nu i se potriveşte şi cu atât mai mult am apreciat prestaţia sa din spectacol şi flerul meu nu prea greşeşte. Actori care au jucat mai mult sau mai puţin, care sunt mai tineri sau mai bătrâni, mai iubiţi sau mai neiubiţi, care nu au trădat în spectacol spiritul satiric uşor desuetic al muşatismelor sunt distruşi pur şi simplu de o cronică rea, inteligentă, vigilentă, intransigentă, independentă. Cu o ghilotină scoasă din recuzită sunt retezate toate meritele unui spectacol popular, fiind insultat chiar şi publicul spectator.

Nimeni şi nimic nu scapă de sub ghilotină. Robespierre! Cu cât ai mai mult spirit dantonian liberal, cu atât eşti mai lovit structural. Fără milă, fără respect, fără nicio rezervă, cronica este o condamnare la moarte a unui teatru, a unei echipe de actori şi, bineînţeles, a unei conduceri, căci aici se pare că este ţinta: în subtext citim o enormă patimă a distrugerii, în virtutea unui sentiment al autorităţii absolute, un parfum de atac de tip stalinist de pe vremea când citeam că poezia lui Arghezi este putredă pentru a fi apoi lăudată. În cochilii de melci betonate cu blazoane instituţionale stau la pândă vitejeşte cronicarii pentru a masacra actoriceşte tot ce li se pare lor că putrezeşte. Teatrul devine un câmp de bătălie cumplit, un fel de Ucraina asediată de bombe, cu o sete nemaipomenită de cadavre şi cu o foame enormă de justificare, dar la urma urmelor nimic nu e nou sub soare.

Înverşunarea critică seamănă cu zborul unor schiori pe trambulină care îşi iau viteză pentru a ateriza cât mai departe pe respectiva pârtie, cu mişcări artistice şi furie devastatoare. Din start îţi dai seama cu cine ai de a face, cu un mare campion dornic de o mare performanţă despre care să vorbească întreaga presă. În locul unui slalom printre fanioanele scenei, Robespierre porneşte abrupt şi necruţător ca o pasăre de oţel dornică de carnagiu; la un moment dat, se transformă într-un client Mobexpert foarte mofturos de toată mobila expusă spre vânzare în casa bietului Spirache. E adevărat că e puţină înghesuială acolo, dar scena uriaşă permite tot felul de acrobaţii, jonglerii pe textul ofertant al dramaturgului care dovedeşte un enorm spirit de observaţie, avându-l drept sursă pe Caragiale. Criticul începe să măsoare cu ruleta până şi spaţiile libere lăsate între mobile de către nefericitul regizor cu părul creţ pentru diferite giumbuşlucuri aspru condamnate pentru superfi-cialitate. Pofta critică nemaipomenită de pe poziţia unui superstar al esteticii teatrale dotat evident cu cunoştinţe solide de specialitate şi de talent literar care transformă diferitele produse de bucătărie anacronică într-una antologică atinge şi zona gastronomică unde preparatul teatral al primei noastre scene este comparat cu diferite produse de bucătărie arabă şi de larg consum accidental.

Sentința Înaltei Curţi a criticii savante este fără recurs: o piesă muzeistică, într-o atmosferă arhivistică, cu monştri sacri ieşiţi din formă, care nu va face mulţi purici pe scenă. Recunosc că abordarea de muzeu putea fi făcută şi altfel. Recunosc în regizorul dotat pentru comedie care abuzează de tot felul de improvizaţii, de turneu independent, şi goana lui disperată pentru plata facturilor, dar oricât de simpatic sau antipatic ar fi el, nu i se pot nega fantezia, priza la actori şi calitatea actoricească. Nihil sine comedia!

Hohote de râs la TNB

 TITANIC VALS

de Tudor Muşatescu, în regia lui Dan Tudor

De foarte multă vreme nu am mai văzut un public cu zâmbetul pe buze şi cu râsul în suflet de la începutul unei comedii şi până la sfârşitul ei. Aşa a fost aseară în marea şi frumoasa Sală „Ion Caramitru” a Teatrului Naţional, plină ochi şi curioasă foc să vadă piesa lui Tudor Muşatescu, Titanic Vals, care împlineşte 90 de ani de la naştere. Fără să vreau, mi-am amintit de anul 1966 când eram acasă la marele come-diograf, fiind condus acolo de Mihai Zirra, fondatorul teatrului radiofonic. Atunci eram mult prea tânăr ca să pun întrebări esenţiale; ţin minte doar câteva sfaturi şi faptul că dramaturgul ilustru nu mai confecţiona piese, ci mărţişoare pentru cooperativa „Artă aplicată”, pentru a mai câştiga un bănuţ de supravieţuire. Eu cred că niciunul dintre dramaturgii noştri nu a fost atât de înzestrat pentru comedie şi capabil să producă haz non-stop, construit pas cu pas pe un schelet melodramatic.

O distribuţie foarte bine aleasă de către regizorul Dan Tudor, specializat în comedie, joacă cu o frenezie nemaipo-menită. Privind la rece această comedie românească fierbinte, din loja vremurilor noastre ucrainizate, observăm că nu satira politicianismului comic este dominantă, ci demascarea caracterială a faunei de parveniţi supuşi lăcomiei nesăţiate, ahtiate după avere şi putere. Spirache Necşulescu, umil şi resemnat funcţionar la prefectură, este acum interpretat de Dan Puric, actor locvace care în prima parte mai mult tace. Revenirea lui pe scenă este o altă premieră de succes. Fizicul domnului Puric de jolly joker determină şi stilul de joc. Spirache e foarte mobil, foarte săritor şi foarte ascultător, citeşte ziarul „Universul”, înregistrând nemulţumirile din familie legate de partea materială, refuză o ceaşcă de cafea pentru economie, suportă umilinţele cu stoicism. Nu mai vrea nimic de la viaţă, nici măcar o pălărie nouă. Familia sa speră la o minune, la moartea fratelui lui Spirache, om foarte bogat care călătoreşte cu vaporul pe Marea Neagră, neavându-l moştenitor decât pe acesta.

Comicul devine funebru fără să părăsească unda veselă, acţiunea devine sofisticată pas cu pas prin intru-ziunea unor episoade de viaţă a membrilor de familie, copiii prost crescuţi nu îşi fac lecţiile, fumează, sunt obraznici cu părinţii. Dacia, soţia lui Spirache, este cea mai agresivă faţă de neputinţa lui de a-şi depăşi condiţia, care face imposibilă căsătoria Sarmisegetuzei cu un ofiţer din protipendadă. Mama soacră este şefa de familie, ea face cărţile, ea ghiceşte în cafea scufundarea vaporului încărcat cu speranţe pentru aceasta, ceea ce se şi întâmplă în realitatea comică. Faimoasa scenă cu pălăria cumpărată de către bietul Spirache credem că are aceeaşi greutate satirică cu numărarea steagurilor lui Pristanda. Dan Puric joacă momentul cu o mare dexteritate, candoare şi sinceritate, un derizoriu căpătând brusc o semnificaţie apocaliptică. Cei doi pălărieri evocaţi în dialog, Măgeanu şi Stănculescu, care au existat în realitatea de la Câmpulung Muscel, devin furnizori de comedie prin modul cum dramaturgul prezintă reacţia familiei faţă de preţul achitat şi care scade în crescendo până la capitularea lui Spirache, care spune că obiectul n-a costat nimic. Se joacă pe de o parte modestia extremă, iar pe de altă parte lăcomia nesăţioasă.

Chiriachiţa, soacra lui Spirache, este interpretată antologic de marea artistă Adela Mărculescu, în tandem cu Dacia Amaliei Ciolan, care este un veritabil uragan, personalitatea celor două interprete şi capacitatea lor de a produce non-stop comicul de situaţie, de voce, de comportament ajutându-le, iar Dan Tudor, organizând bine detaliile, inventează tot felul de gaguri care stârnesc hohote de râs.

Mobilitatea creată de panica personajului Spirache, împins spre politică, este una din scenele apoteotice de final. Din păcate, discursul lui Spirache nu este auzit, este relatat, dar aşa a vrut comedio-graful şi regizorul respectuos faţă de text, cu foarte puţine divagaţii. În rolul fiicei Sarmisegetuza (Miza), Alexandra Sălceanu se manifestă ca o fiinţă furtunoasă în relaţia cu tatăl, cu sora şi cu numitul Dinu de care este îndrăgostită Gena, sora ei vitregă. Actriţa acoperă cu brio un mare timp scenic cu feminitate debordantă şi complexitate interpretativă. În rolul lui Gigi, chipeşul Mihai Munteniţă oferă o imagine vie a unui ofiţer de cavalerie cu pinteni şi înarmat cu sabie, cu interese materiale predominante. Actorul rezolvă cu mare personalitate şi haz toate scenele în care este implicat. Odraslele răzgâiate Traian şi Decebal sunt pline de vervă şi comicitate infantilă şi adolescentină şi scot în evidenţă capacităţile de comedieni ale lui Lari Giorgescu şi Ionuţ Toader, abonaţi la succese.

Sunt şi roluri grele, contrapunctice. Irina Cojar interpretează rolul cuminte al generoasei fiice din altă căsătorie a lui Spirache cu multă căldură şi candoare, cu frumuseţe interioară exprimată delicat atât în ipostaze de sărăcie, cât şi ulterior, după întoarcerea de la Paris. Gena aduce o ge(a)nă de lumină în bezna unei familii unde numai banul contează. Ea este un alter ego al lui Spirache, al cărui comic tragic se exprimă tocmai prin totala lui indiferenţă faţă de parvenire. Scena dintre Gena şi mult prea timidul Petre Dinu, curtezanul provincial, este jucată de amândoi într-o cheie uşor autoironică. Axel Moustache joacă cu mare fineţe rolul timidului exagerat, îndrăgostit când de Gena, când de Miza, având apariţii deosebit de hazlii pe linia unei comedii ce stârneşte mai mult compasiune decât pasiune. O prezenţă spumoasă bilingvă este furnizată de Afrodita Androne în rolul unei guvernante care plimbă copilul de colo până colo, vorbind pe limba lui Molière aşa cum se vorbeşte în limba lui Shakespeare. Multe momente de haz sunt datorate şi coregrafiei acestui spectacol foarte dinamic şi surprinzător, contribuitor fiind Florin Fieroiu. Avocatul Nercea, interpretat cu iscusinţă de Armand Calotă, şi executorul testamentar Procopiu, jucat de Dragoş Ionescu, aduc exteriorul social în interiorul familiei, furnizând momente savuroase şi lovituri de teatru care sporesc curiozitatea spectatorului, având un şarm deosebit. În epocă nu se putea fără servitori şi Leana, interpretată gabaritic şi mioritic de Oana Constantinescu, amplifică hazul în vila lui Spirache, aşa cum o face şi Tatiana Oprea, femeia cu covorul, lipsind doar aspiratorul. Un fotograf zbanghiu găseşte în Daniel Badale un actor foarte hazliu. Regizorul fiind la origine şi actor se autodistribuie, cu machiaj şi tapaj, cu mustaţă şi fără, în ipostazele de vecin şmecher şi de flaşnetar poetic, dovedind şi prin acest spectacol cât de bun regizor de comedie este.

Decorul rococo semnat de Ştefan Caragiu aglomerează mobila ca la Mobexpert, având în fundal chiar un Titanic, lasă loc destul vertijului comic şi are o atenţie faţă de epocă. Costumele au marca de elită a Lilianei Cenean, fiind conforme modei interbelice.

P.S. Desprins total de pasiunile şi aversiunile manifestate tot mai pregnant în spaţiul public românesc, nu fac niciun fel de legătură între politică şi delicatesele comediei!

D.G.

Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments