Impresii din stagiunea 2023 și un model de urmat, Teatrul Național din Londra

În timp ce stagiunea bucureșteană și națională s-a încheiat, cu foarte puține premiere absolute românești la teatrele importante, este interesant de observat că Teatrul Național din Londra continuă seria de spectacole cu piese noi scrise de autori britanici, Dear England, o piesă de James Graham (n. 1982), se joacă până pe 11 august 2023; The Effect, o piesă de Lucy Prebble (n. 1981), se va juca începând de la 1 august; Grenfell, In the words of survivors, o piesă-documentar de Gillian Slavo, realizată din interviuri cu victimele dezastrului de la turnul Grenfell, și The Witches, un musical de Lucy Kirkwood, sunt câteva producții recente ale acestui teatru remarcabil.

Teatrul Național din Londra este o instituție culturală renumită, care ar trebui să servească drept inspirație teatrelor din România și lumii teatrale românești. De-a lungul anilor, acesta a prezentat în mod constant ce-i mai bun din talentul național britanic, atât al autorilor consacrați, în viață, cât și al celor emergenți, promovând creativitatea și inovația.

Dramaturgii britanici activi reprezintă 35% din producțiile recente ale Teatrului Național din Londra, (excluzând adaptările de roman, piesele clasice actualizate și spectacole multimedia găzduite ocazional în spații neconvenționale) într-o proporție cam de jumătate dramaturgi consacrați, jumătate la început de drum, jumătate autori bărbați și femei. Acest lucru ar trebui să reprezinte un model și pentru evaluatorii teatrelor din România, instituții care funcționează cu bani publici.

De la Caryl Churchill și David Hare care au 85 respectiv 76 de ani, până la dramaturgi tineri și incitanți precum Inua Ellams și Natasha Gordon, Teatrul Național din Londra continuă să ofere un spațiu vital pentru exprimarea și explorarea talentului lor național. Acest angajament față de dramaturgia britanică activă a zilei de azi contribuie la consolidarea reputației teatrului ca un for al excelenței și inovației, demonstrând că patrimoniul dramatic de ultimă oră al Regatului Unit este în continuare viu și vibrant.

Celelalte 65% din repertoriul Teatrului Național cuprind diverse producții, care pot include adaptări ale pieselor clasice sau romane, piese internaționale, colaborări cu dramaturgi din străinătate, spectacole experimentale și alte proiecte artistice. Aceste producții pot să includă lucrări ale dramaturgilor din întreaga lume sau adaptări ale operelor literare, ceea ce face repertoriul mai divers și eclectic. Teatrul Național își propune să prezinte o gamă largă de experiențe teatrale pentru a satisface diferite audiențe și sensibilități artistice.

Spre deosebire de TNB și majoritatea teatrelor bucureștene care pun accent pe regizori, nu pe piesa de teatru a dramaturgilor români activi, Teatrul Național din Londra este un susținător puternic și curajos al dramaturgilor britanici de azi, oferindu-le un spațiu generos pentru afirmare. Dramaturgii britanici activi și consacrați reprezintă un pilon important al repertoriului acestui teatru prestigios:

Dramaturgi activi, consacrați

1. Caryl Churchill (născută în 1938): Cu stilul său experimental și comentariul socio-politic, Churchill a fost o prezență influentă, contribuind aproximativ cu 10% din producțiile recente ale Teatrului Național. Piesele sale, precum “Top Girls” și “Escaped Alone,” au captivat publicul prin perspicacitatea lor și narațiunile neconvenționale.
2. Lucy Kirkwood (născută în 1984): O dramaturgă cunoscută pentru dramele sale provocatoare și explorarea problemelor contemporane, piesele lui Kirkwood au reprezentat aproximativ 8% din repertoriul Teatrului Național. Lucrări precum “Chimerica” și “Mosquitoes” au evidențiat abilitatea sa de a aborda teme complexe cu adâncime și nuanță.
3. David Hare (născut 1947): Un dramaturg prolific și scenarist, Hare a avut un impact semnificativ, reprezentând aproximativ 7% din producțiile Teatrului Național. Piesele sale, precum “Plenty,” “Skylight” și “The Judas Kiss,” explorează cu măiestrie dinamica politică, relațiile personale și societatea contemporană.
4. Jez Butterworth (născut 1969): Cunoscut pentru povestirile sale evocatoare și poetice, piesele lui Butterworth au constituit aproximativ 5% din repertoriul Teatrului Național. Lucrări precum “Jerusalem” și “The Ferryman” au resonat profund în rândul publicului, adâncindu-se în teme precum identitatea, moștenirea și spiritul național.

 Dramaturgi britanici noi și relativ noi:

 Teatrul Național a avut un rol crucial în promovarea dramaturgilor britanici emergenți, oferindu-le ocazia de a-și face auzite vocile. Dintre aceste noi talente incitante menționăm:

1. Inua Ellams (n. 1984 în Nigeria): Ca o stea în ascensiune, Ellams a contribuit cu aproximativ 5% din producțiile recente ale Teatrului Național. “Barber Shop Chronicles” a prezentat o explorare vibrantă a tunsorilor africane, iluminând țesătura identităților și poveștilor din diaspora africană.
2. Natasha Gordon (n.1976, Jamaicană): Cu piesa sa “Nine Night,” Gordon a avut un impact, contribuind cu aproximativ 4% din repertoriul recent al Teatrului Național. Piesa explorează experiența jamaicano-britanică, abordând teme precum doliul, identitatea culturală și dinamica familială.
3. Polly Stenham (b. 1986): O tânără dramaturgă care a atras atenția cu debutul său “That Face,” lucrarea lui Stenham a avut premiera la Royal Court Theatre înainte de a fi transferată pe West End, evidențiindu-i talentul pentru examinarea dinamicilor disfuncționale ale familiei și impactul privilegiului.
4. debbie tucker green: Cu lucrările sale minimalist și puternice, Tucker Green a contribuit la repertoriul Teatrului Național. Piesa sa “Hang,” având premiera la Royal Court Theatre în 2015, explorează într-un mod captivant justiția, iertarea și consecințele unui act violent. (Își semnează numele cu minuscule).
5. Mike Bartlett (născut 1980): Cunoscut pentru gama sa diversă de lucrări, piesa lui Bartlett “King Charles III” a avut premiera la Almeida Theatre înainte de a fi transferată pe West End și Broadway. Piesa examinează în mod imaginațiv domnia viitoare a Prințului Charles, amestecând dramă shakespeariană cu teme politice contemporane.
6. Nina Raine (n. 1975): Cu piesa sa “Consent,” Raine a explorat relațiile complexe și dilemele etice, contribuind în mod semnificativ la repertoriul Teatrului Național.
7. Lucy Prebble: Lucy Prebble, o dramaturgă britanică foarte apreciată, a adus contribuții semnificative la repertoriul Teatrului Național. Piesa sa “Enron,” care a avut premiera la Chichester Festival Theatre înainte de a fi transferată la Royal Court și apoi pe West End, a captivat publicul prin explorarea scandalului financiar implicând corporația Enron. Producția, regizată de Rupert Goold, a avut premiera la Teatrul Național în 2009 și a primit aclamații critice pentru povestirea sa inteligentă și critica acută a lăcomiei corporatiste.
8. Richard Bean: Richard Bean, un dramaturg britanic, este cunoscut pentru spiritul său și lucrările pline de umor. Piesa sa “One Man, Two Guvnors,” bazată pe “The Servant of Two Masters” de Carlo Goldoni, a avut premiera la Teatrul Național în 2011 înainte de a fi transferată pe West End și Broadway. Adaptarea lui Bean, plină de comedie fizică și dialog rapid, a bucurat publicul și a evidențiat abilitatea sa de a îmbina stilurile comice clasice și contemporane.

Acești dramaturgi, printre mulți alții, au contribuit masiv la repertoriul Teatrului Național din Londra din ultimii ani, ilustrând bogăția și diversitatea teatrului britanic activ de azi. Lucrările lor, de la drame încărcate politic la explorări provocatoare ale relațiilor personale, continuă să captiveze publicul și să consolideze reputația Teatrului Național ca o forță intelectuală reală în dramaturgia britanică.

Pe lângă dramaturgii britanici, Teatrul Național Londonez colaborează și cu dramaturgi și artiști din alte țări, aducând opere din culturi diferite pentru a îmbogăți paleta artistică a teatrului. Aceste producții internaționale pot să ofere o perspectivă nouă asupra unor subiecte universale sau să exploreze teme specifice culturilor străine, deschizând noi orizonturi pentru publicul britanic.

De asemenea, teatrul își asumă rolul de a fi un laborator de inovație artistică, unde experimentează cu formele teatrale, tehnologia, și noi modalități de a comunica și interacționa cu publicul. Acest aspect al repertoriului poate include spectacole multimedia, teatru interactiv sau performanțe site-specific care se desfășoară în locuri neconvenționale.

Uneori, Teatrul Național din Londra face parteneriate cu instituții și companii de teatru din alte țări pentru a crea producții în colaborare, aducându-și contribuția la schimbul cultural internațional și stimulând creația artistică la nivel global.

Astfel, repertoriul Teatrului Național din Londra se caracterizează prin diversitate și inovație, aducând pe scenă o varietate de piese contemporane autohtone (și americane) prezentând teatrul ca pe o formă vie de artă care evoluează și se adaptează continuu la cerințele timpului și la dorințele publicului. Prin aceste eforturi, Teatrul Național Londonez rămâne o instituție culturală în pas cu vremea, nu în urma ei, recunoscută în întreaga lume pentru excelența sa artistică și contribuția sa la promovarea și dezvoltarea teatrului contemporan.

Stagiunea românească 2023

În contrast cu acest lucru, majoritatea directorilor de teatru din București fug de piesa românească contemporană, iar regizorii de marcă, cu puține excepții, s-au refugiat (sau pur și simplu împușcă francul) în canonul teatral clasic, arhicunoscut și bătătorit pe toate fețele, pe care încearcă din greu să îl modernizeze cu aluzii la ziua de azi. Actualitatea propriu-zisă este ca o rază de lumină peste o ușă ferm închisă de o generație artistică care preferă explorări teatrele formale, de mijloace scenice, și nu de conținut. Teatrul românesc ar trebui să fie teritoriul unor explorări intelectuale de ultimă oră și al unor povești, situații și teme relevante zilei de azi.

Datorită acestei lipse totale de leadership și viziune,  generații întregi de dramaturgi sunt blocate și nu se pot afirma, iar teatrul românesc se plafonează fără să își dea seama. S-a împământenit o cultură care glorifică regizorul și anihilează dramaturgul. Chiar și la nominalizările UNITER pentru cea mai bună piesă jucată a anului au fost nominalizați numai regizori care au montat scenarii regizorale și și-au scris textele.

Dincolo de o singură piesă românească pe mandat (la paritate cu cea de jucat în limba engleză) ultimele caiete de sarcini ale Direcției de Cultură ale Municipiului București nu fac nimic să susțină nici paritatea dramaturgei românești contemporane active (premiere absolute), comparativ cu celei europene, și nici paritatea de gen în selectarea pieselor noi.

Mai grav este faptul că femeile românce reprezintă 50 la suta din populația României plătitor de impozite și din publicul teatral, dar prezența lor pe afișe, atât ca  regizori, dar mai ales ca dramaturgi este aproape inexistentă, cu teatre întregi bucureștene cu repertorii care seamănă cu un boy’s club. Cine reprezintă și monitorizează dreptul dramaturgelor românce la reprezentare scenică și balanța de gen?

Lumea s-a schimbat și oamenii de teatru din România ar trebui să țină pasul cu ea, din pură curiozitate intelectuală și artistică, dacă nu din alte motive. Cu cât sunt încurajați mai mulți dramaturgi, bărbați și femei, cu atât cresc șansele să apară mai multe talente și curente noi. Motorul care duce înainte canonul teatral și singurul care rămâne din prezent și dăinuie în istoria teatrului este textul nou, nu regia inovativă, care, din păcate, oricât ar fi de bună, este efemeră, ca un fel de minunată sculptură în aer.

Alexandra ARES