Am doi străbunici preoţi, venerabili în secolul al XIX-lea, şi sunt un creştin ortodox crescut în spiritul bisericii, dus la slujbă de la vârsta de doi ani, la Mănăstirea din Sinaia, unde am locuit după bombardarea casei din Ploieşti. Am fost botezat în Catedrala „Sfântul Ioan Botezătorul” din capitala judeţului Prahova.
Deţin trei binecuvântări ale fostului Patriarh Teoctist, pentru ajutoarele oferite Bisericii Ortodoxe Române în perioada anilor ’90, în ceea ce priveşte patrimoniul ortodoxiei române la nivel de capitală. Ultimul autograf, scris cu o mână tremurândă de Preafericitul Patriarh Teoctist, înainte de a părăsi această lume, după o operaţie la spital, păstrează vie memoria afectivă a întâlnirilor, vizitelor şi discuţiilor de taină purtate în sfântul lăcaş al Patriarhiei Române din Bucureşti.
Locuiesc la doi paşi de două lăcaşe de cult, cu o vechime de circa 500 – 600 de ani, dar am preferat întotdeauna să fac Paştele la Mănăstirea din Sinaia, unde am copilărit şi de care sunt profund legat afectiv. Problemele de parcare fac însă aproape imposibilă această dorinţă.
Aşadar, am coborât direct în curtea mănăstirii, unde au păşit, de-a lungul timpului, mari voievozi ai neamului românesc, luptători pentru libertatea naţiei până la ultimul sacrificiu. Multă lume, din toate generaţiile – mulţi tineri evlavioşi, politicoşi şi educaţi –, era prezentă: bărbaţi şi femei, fiecare cu povestea lui, cu rugăciunile lui, cu morţii lui.
Corul ortodox este sublim, te transportă spre lumea lui Iisus; cuvintele devin, la un moment dat, greu inteligibile, cu excepţia numelui lui Dumnezeu, care se aude distinct. Te cuprinde o vrajă evlavioasă şi gândul îţi zboară spre Evul Mediu, când Biserica Ortodoxă era scut şi spadă a poporului de pe aceste meleaguri, în faţa celor care râvneau la bogăţiile lui, aşa cum, sub forme mai sofisticate şi mascate, se întâmplă şi astăzi.
Biserica este o instituţie primordială a neamului nostru, dar şi ea suferă schimbări, remanieri, modernizări.
Cu puţin înainte de miezul nopţii, credincioşii au ieşit în faţa bisericii şi atunci am putut observa noua generaţie de preoţi – cultivaţi, intelectuali, un adevărat corp de elită al Bisericii române.
Stareţul mănăstirii îl cunosc de 35 de ani – un erudit al ortodoxiei. Are acum părul alb, dar este încă departe de imaginea unui slujitor venerabil, retras. După ceremonialul binecunoscut, care evocă momentul descoperirii Învierii Domnului de către Maria Magdalena şi cealaltă Marie, am aşteptat predica – acel cuvânt liber, rostit la microfon, diferit de la preot la preot, în funcţie de talentul oratoric şi de capacitatea de a emoţiona.
Treptat însă, slujba a alunecat spre citirea unor materiale religioase, civice, sociale – necesare, desigur –, dar care m-au scos din starea de veneraţie şi din extazul slujbei, ducându-mă într-o zonă de civilism care ieşea din matca sacrului.
Picioarele mi-au cedat şi am avut norocul să mă aşez pe o lespede. M-am gândit, cu o anumită teamă, că nu vom mai putea participa la asemenea momente în aceeaşi formă, ele fiind suprapuse, uneori excesiv şi didactic, peste esenţa trăirii religioase, la o oră foarte târzie.
Gândul mi-a fugit, inevitabil, spre catolicismul pragmatic, care programează slujba de Înviere la ore mai accesibile ale serii. Mă temeam că lumânarea mea groasă se va topi înainte de a ajunge acasă, dar, din fericire, acest lucru nu s-a întâmplat.
Am coborât treptele după aproximativ 60 de minute petrecute în picioare, cu teama de a nu aluneca, dar am fost ajutat de un tânăr credincios. Am lăsat în urmă multă lume – mai tânără, mai sprintenă – care s-a întors în biserică după ce luase lumina.
Am plecat cu gândul la Dumnezeu şi la Maica Domnului, pe care am simţit-o toată viaţa aproape, ocrotindu-mă pe mine, familia şi copiii mei.
Hristos a înviat!
Dinu GRIGORESCU
(Foto generată cu AI)
