Într-o eră în care tehnologia ne împinge cu mare viteză spre un viitor incert, ne aflăm într-un moment de cumpănă artistică şi tehnologică, reminiscentă de turbulenţele care au zguduit industria cinematografică acum un secol, în anii 1920, când filmul mut a făcut loc peliculei sonore. Atunci, pianul care odinioară acompania fiecare proiecţie a fost scos de pe scena principală şi lăsat pe marginea drumului, ca o relicvă a unui trecut aproape de necrezut. Era o tranziţie bruscă, iar efectul a fost devastator pentru numeroase cariere. Astăzi, se pare că suntem la începutul unei transformări similare, dar, în loc de microfoane şi dialoguri, avem de-a face cu algoritmi şi inteligenţă artificială.
În perioada de început a cinematografiei, filmul mut era tot ce ştiau şi iubeau oamenii. Pianiştii de cinema, cu abilităţile lor extraordinare de a acompania fiecare mişcare de pe ecran, erau esenţiali ca şi progamatorii de azi. Odată cu apariţia sunetului, aceşti pianişti au fost, efectiv, eliminaţi. Noile filme vorbite nu mai aveau nevoie de acompaniament live; sunetul era acum integrat direct în film, iar rolul pianistului a devenit inutil.
Nu doar pianiştii au fost afectaţi, actorii, care anterior se bazau pe gesturi mari şi expresii vizuale pentru a capta atenţia, a trebuit acum să integreze dialogul într-un mod natural şi eficient. Schimbarea a dus la o evoluţie a stilului teatral, de la interpretări exagerate la tehnici mai subtile şi mai rafinate. Cum se ştie, mulţi actori care au prosperat în perioada filmului mut au întâmpinat dificultăţi în adaptarea la teatrul vorbit. Cei care nu au reuşit să se reinventeze au fost nevoiţi să caute noi direcţii profesionale.
John Gilbert, un star al filmului mut şi partenerul preferat al Gretei Garbo, este un exemplu emblematic al acestui fenomen. Gilbert a fost brusc eclipsat de noile cerinţe ale filmului sonor şi a sfârşit tragic, simbolizând tragedia acelor ani.
Brad Pitt, în filmul Babylon al lui Damien Chazelle, disponibil pe Netflix, aduce un omagiu epic acelei perioade turbulente. Într-o scenă memorabilă, personajul lui Pitt, un star al filmului mut modelat după celebrul John Gilbert, se confruntă cu provocările adaptării la sunet. Adevăratul Gilbert a murit de alcolism, posibil chiar sinucidere, la doar 38 de ani. Destinul său a arătat cum tranziţiile tehnologice pot distruge chiar şi cele mai strălucite cariere.
În zilele noastre, impactul AI asupra industriei media aduce cu sine o serie de provocări şi oportunităţi similare. Aşa cum actorii din Hollywood-ul filmului mut care nu aveau voci potrivite pentru microfon au fost nevoiţi să se reinventeze, ca producători, regizori, personal tehnic, sau chiar au ieşit complet din lumina reflectoarelor, această abilitate de a se adapta şi reinventa este esenţială şi astăzi, pe măsură ce AI redefineşte industriile creative.
Editorii video, de film şi emisiuni TV, care obişnuiau să petreacă ore întregi tăind şi lipind bobine de film, sunt acum ajutaţi de algoritmi care pot face această muncă într-o fracţiune de timp. AI-ul le poate prelua sarcinile repetitive şi de migală, permiţându-le să se concentreze pe aspectele creative ale muncii lor. Artiştii de voice-over pot fi total înlocuiţi de AI, iar marile vedete pot sta acasă şi doar să îşi licenţieze vocile mult timp după ce nu vor mai fi în viaţă, cam ca în episoadele SF din serialul Netflix Black Mirror, azi banală realitate.
În timp ce software-urile de editare video asistate de AI pot înlocui o bună parte a muncii editorilor de imagine şi de efecte speciale, jurnaliştii şi editorii din presa scrisă se întreabă cum îşi vor păstra relevanţa. Articolele pot fi generate rapid de algoritmi care analizează şi compun texte, iar platformele de socializare sunt acum pline de conţinut creat de AI. La fel cum pianiştii de altădată au fost eliminaţi, unii profesionişti din media se văd acum într-o poziţie precară.
Un exemplu recent este impactul AI-ului asupra industriei muzicale. Software-urile de compunere muzicală pot crea piese originale folosind algoritmi care analizează şi combină stiluri şi genuri. În acest context, compozitorii şi muzicienii se confruntă cu întrebarea: cum îşi pot găsi locul în această eră în care AI-ul poate produce muzică de înaltă calitate aproape instantaneu? Dar cei mai afectaţi vor fi cei care lucrează în industria filmelor de animaţie şi a artelor vizuale şi grafice.
În aceeaşi linie, AI-ul influenţează modul în care consumăm media. Algoritmii de recomandare personalizată, care sugerează filme, articole sau muzică pe baza preferinţelor noastre, determină schimbări majore în comportamentul consumatorului. Acest tip de tehnologie poate reduce diversitatea conţinutului pe care îl descoperim şi poate concentra atenţia asupra unui număr mic de surse.
Teatrul, un domeniu profund ancorat în performanţa live şi interacţiunea directă cu publicul, foloseşte deja AI pentru aspecte tehnice cum ar fi iluminatul, sunetul şi efectele speciale. Totuşi, adevărata provocare va fi integrarea AI în procesul creativ fără a diminua autenticitatea şi emoţia live a performanţelor teatrale. Actorii şi regizorii pot folosi AI pentru a îmbunătăţi repetiţiile, pentru a analiza feedbackul auditoriului în timp real şi pentru a experimenta noi forme de narativ. Dar, ca şi în cazul filmului şi al televiziunii, elementul uman va rămâne esenţial, iar creativitatea şi interpretarea nu pot fi replicate în totalitate de tehnologie.
Similar cu pianiştii şi actorii din perioada tranziţiei la filmul sonor, cei din industria media de astăzi se confruntă cu provocări care necesită adaptare şi reînvăţare. Aceştia trebuie să îşi găsească locul într-o lume în care AI poate prelua sarcini repetitive, dar nu poate înlocui complet magia creativă umană.
Astăzi, aşa cum şi în trecut, aceste schimbări tehnologice pot părea ameninţătoare, dar ele aduc cu sine şi oportunităţi de inovare şi reinventare. Oamenii cu idei bune, dar fără un training artistic temeinic le pot pune uşor în practică şi testa.
Totuşi, AI nu poate capta niciodată complexitatea şi emoţia în modul în care o fac oamenii. Un email editat cu AI va fi perfect, dar nu va conţine micile imperfecţiuni care dau viaţă unuia scris fără ajutor automatizat. Aceasta este lecţia pe care industria media trebuie să o înveţe: adaptarea la tehnologie nu înseamnă abandonarea creativităţii umane, ci mai degrabă găsirea unui mod de a colabora cu tehnologia pentru a îmbunătăţi şi extinde posibilităţile artistice.
În faţa acestor provocări, sindicatele şi organizaţiile profesionale din România ar trebui să negocieze protecţii suplimentare pentru a asigura securitatea locurilor de muncă în era AI şi a păstra măcar o parte din munca individuală. Asemenea negocierilor internaţionale, acestea ar putea include măsuri pentru a nu înlocui complet oamenii în procesul creativ, alături de reguli stricte privind personalul minim şi durata contractelor, pentru a limita pierderile potenţiale de locuri de muncă.
Ce concluzie putem să tragem? Într-o eră în care maşinile ne ţes destinul în algoritmi şi coduri, meşteşugul artistic al greco-romanilor şi Renaşterii ‒ care necesita talent, răbdare, pasiune şi ani de muncă meticuloasă ‒ se stinge încet, ca un tablou vechi pe care timpul şi tehnologia l-au estompat. De la manualitatea cu care se aşterneau culorile şi se crea cu minuţiozitate, am trecut la automatizarea rece şi aproape instantanee. În acest peisaj al eficienţei, procesul creaţiei se transformă profund, iar schimbările devin irevocabile.
Cu atât mai mult cu cât robotizarea generată de AI e mai generalizată, cu atât mai plăcută şi mai binevenită rămâne relaţia umană imediată. Prefer un apel scurt la Serviciul clienţi în locul unei conversaţii lungi cu un chatbot, deoarece automatizarea şi ascunderea în spatele unu cod sau a unui ecran deseori complică exasperant lucruri simple. De asemenea, prefer un casier sau o casieră la casele de marcat în loc de self-service sau un spectacol plin de emoţie într-o sală de teatru.
Articol de Alexandra ARES
(Foto generate cu AI)
