Mă simt onorat să fiu printre puţinii confraţi încă în viaţă, martor al epocii în care scriitorul şi jurnalistul cultural George Genoiu, recent redescoperit, graţie fiului său, Cezar, a lăsat o amprentă de neşters în literatura română. Fiind relativ contemporan cu acest erou discret al cuvântului, am avut privilegiul să-l cunosc personal şi să îi observ parcursul atât în vremurile de glorie, cât şi în cele de uitare temporară.
Redescoperirea posterităţii este un fenomen fascinant şi adesea imprevizibil
Deşi mulţi scriitori şi dramaturgi au fost apreciaţi şi recunoscuţi în timpul vieţii lor, adevărata lor valoare literară şi artistică este adesea reevaluată şi reconfirmată de generaţiile următoare. Acest proces de redescoperire poate aduce la lumină opere uitate, poate genera noi interpretări şi poate amplifica impactul cultural al autorilor în contextul contemporan. Scriitorii care au lăsat o moştenire profundă, dar poate neapreciată la justa valoare în timpul vieţii lor primesc astfel o a doua şansă de a influenţa şi de a inspira prin prisma noilor perspective şi a noilor realităţi sociale şi culturale.
În timpul vieţii, publicitatea autorilor derivă din diferite surse, atât obiective, cât şi subiective: funcţii, dat din coate, grup de prieteni care îl susţin, noroc sau ghinion, toate acestea influenţează conştiinţa publică şi ierarhiile. După moarte, majoritatea scriitorilor, chiar şi cei mai populari, sunt rapid daţi uitării, dacă nu intră în manualele şcolare sau în panteonul altor ţări, probabil datorită aglomeraţiei valorilor pe care neamul românesc le furnizează din generaţie în generaţie, fiind greu să mai ţii contabilitatea.
Nici marele William Shakespeare nu s-a bucurat de notorietate post-mortem foarte repede, el fiind cunoscut de contemporanii săi ca un certăreţ preocupat mai mult să-şi mărite fata cu un doctor din localitate, ceea ce a şi reușit. Faimosul mormânt-statuie din curtea grădinii sale nu a fost ridicat iniţial de oficialitate, ci de familie, culmea ironiei fiind că cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor, în loc să aibă o pană în mână, duce în cârcă un sac de grâne.
Timpul cerne valorile şi în mod drept, dar şi nedrept, referindu-ne strict la dramaturgi. Tudor Popescu, cel mai jucat şi aplaudat comediograf al anilor ’80-’90, dispărut prematur la numai 69 de ani din cauza unei hepatite C, este la ora actuală pentru teatrele din România ca şi cum n-ar fi fost. Exemple de acest fel sunt multe. Moda, patima, subiectivismul şi politicul intervin în reevaluarea valorilor. Teodor Mazilu nu avea deloc o părere bună despre Aurel Baranga şi eticheta lui de dramaturg comunist aflat în conducerea Partidului, ceea ce îi conferea avantaje vectoriale şi repertoriale, se dovedeşte astăzi a fi o discriminare luată sub imperiul emoţiilor care ne conduce verdictele la Teatrul Dramaturgilor, unde se joacă cu mare succes comedia Siciliana, jucată în timpul vieţii autorului de 1000 de ori la Teatrul Odeon şi de 500 de ori la Comedie.
Importanţa locului de baştină în păstrarea memoriei
Locul de baştină este, de regulă, punctul de pornire al eternităţii numelui celui căruia îi este atribuit lăcaşul de cultură. Marin Sorescu a dat numele Teatrului Naţional din Craiova, iar, mai recent, Matei Vișniec a dat numele Teatrului din Suceava, înfiinţat în 2015. Iosif Naghiu, Ion Băieşu, Radu Beligan, Ion Caramitru au dat deocamdată numele unor săli de spectacole bucureştene, iar Teodor Mazilu unei străzi. În Bucureşti, există o grijă la nivel local de a atribui mai multor artere de circulaţie, mai mici sau mai mari, numele unor scriitori, actori, actriţe, pictori etc. În cazul lui George Genoiu, acest punct zero a fost comuna Armăneşti, din judeţul Ialomiţa.
Comemorarea şi moştenirea culturală a lui George Genoiu
Dramaturgul George Genoiu, creatorul sintagmei cunoscute sub numele de comedia provincială, părea condamnat la uitare, dacă nu chiar o demonetizare. Însă Grupul Şcolar Agricol „Iordache Zossima” din localitatea natală a dat recent numele dramaturgului Aulei liceului, dar şi Bibliotecii locale. Aici, Cezar Genoiu, fiul dramaturgului, a organizat un eveniment comemorativ de mare anvergură, cu muzică, dans, prelegeri despre opera tatălui său şi proiecţie de film.
Călătoria în lumea artistică necunoscută a tatălui său
Pornit ca şi Magellan peste mări şi oceane de uitare, Cezar Genoiu a plecat în căutarea lumii tatălui său, a lumii artistice pe care a făurit-o cu talent, pasiune, muncă şi sacrificii şi pe care ne-a lăsat-o moştenire ‒ volume de teatru, proză, antologii, reviste, almanahuri, numeroase cronici şi articole despre confraţi şi fenomene culturale. Ajuns pe scene naţionale, la Radio şi Televiziune, el a cules piesele filmate şi înregistrate radiofonic ale tatălui său, cu distribuţii de mari actori contemporani, cu regizori de marcă. Nu s-a oprit aici, oferindu-ne, la locul de naştere al scriitorului, şi un film inedit, intitulat Moştenirea, ce conţine interviuri cu personalităţi culturale de excepţie care s-au intersectat cu George Genoiu.
Discreţia şi modestia lui George Genoiu
George Genoiu nu era omul care dorea să-şi facă neapărat o statuie mediatică, dimpotrivă, avea acea atitudine plină de bun-simţ a omului care îşi cunoaşte valoarea şi recunoaşte alte valori, aşa cum a făcut-o magistral la revista Ateneu, în cărţile publicate la Rampa şi Ecranul şi prin alte mijloace colocviale.
O generaţie de aur a dramaturgilor şi scriitorilor români
S-a născut în 31 august 1933, la Armăneşti, şi a murit în 2016, aparţinând unei generaţii din care au mai făcut parte Dumitru Radu Popescu (născut în 1935), Iosif Naghiu (născut în 1932), Tudor Popescu (născut în 1930), Teodor Mazilu (născut în 1930), Ion Băieşu (născut în 1933), Viorel Cacoveanu (născut în 1937) şi subsemnatul (născut în 1938), ceea ce îmi dă legitimitatea de a fi un bun cunoscător al pieselor şi destinelor născute în acea perioadă.
Mai mult, George Genoiu a fost coleg la Liceul „I. L. Caragiale” din Ploieşti cu Nichita Stănescu, căruia i-a recunoscut imediat geniul şi a renunţat, din bun-simţ, să mai scrie poezie. Pentru nativii deceniului trei, libertatea de creaţie s-a îngustat la maturitate odată cu stalinizarea şi ideologizarea culturii, care au motivat actul de creaţie, cenzurându-l şi forţând dramaturgii să-şi aplice singuri o autocenzură pentru a exista în spaţiul public respectiv.
Stilul literar
George Genoiu a creat un stil realist psihologic evacuat de lozinci şi poncife. Era un pas înainte de acomodare într-o epocă ce s-a debarasat de stalinism şi de sovietism, căutându-şi un drum propriu axat pe construcţii, educaţie şi sănătate morală. Au apărut piese de valoare şi de circumstanţă, unde talentul scriitorilor era primordial. Fabrica, uzina, provincia, familia, avariile de sistem, lupta cu sine însuşi şi cu diverse inerţii şi oportunisme au fost caracteristice acestei epoci, în care George Genoiu s-a agitat şi a scris o mare parte din operă. Nu i-am văzut toate piesele, dar toate au la bază o sinceritate bine controlată, o construcţie solidă, intrigă, poezie, suspans şi adevăr de viaţă nefardată, virtuţi literare care s-au transformat în spectacole pornind de la sufletul scriitorului la cel al spectatorilor.
Genoiu între prietenii şi colegii de breaslă
Tudor Popescu era un prozator înnăscut care avea şi arma comediografului ce atrăgea simpatiile şi prieteniile, iar Iosif Naghiu avea uşile sufletului şi ale casei sale deschise pentru confraţii mai tineri. George Genoiu, stabilit la Bacău din anii ’70-’80, a etalat mereu sobrietate, echilibru emoţional, deschidere pentru meserie şi scriitori, unii aflaţi chiar în situaţii dificile.
Rolul de redactor-şef: o poziţie de comandă şi deschidere
A fi redactor-şef este un post de comandă şi eu ştiu asta şi din proprie experienţă la publicaţiile Scorpion, Ciripit de păsărele şi Rinocerul. Mulţi redactori-şefi se consideră nişte seniori pe domeniile lor de hârtie, iar scriitorii bat mult şi bine la uşile cetăţilor până le intră la tipar o cronică, o poezie sau un material. George nu era aşa. Recunoştea imediat valoarea, indiferent de unde apărea. Nu te lăsa să stai în genunchi sau să declari că rubrica îţi aparţine ca proprietate personală; el deschidea uşile, chiar dacă în paginile revistei Scorpion, prima după Revoluţie, publicau şi somităţi de nivelul lui Octavian Paler, plătit regeşte pe articol, în 1990, când tirajele erau uriaşe şi publicul era flămând de cultură neînregimentată. Genoiu era sever, dar se impunea prin competenţă şi fermitate. Era cooperant, tolerant şi nu încerca să se dea mare, dar avea ţinută profesională. Era respectat de cei mai buni colegi din breaslă.
Contribuţia lui George Genoiu în comunitatea literară
Aşa s-a remarcat şi la revistele Teatrul şi Ateneu şi în contactele de la Uniunea Scriitorilor, unde apărea când voia şi nu-ţi lăsa impresia că ar vrea să se facă şi mai mult remarcat. A participat la congrese şi conferinţe, a fost membru în numeroase comisii, jurii de concursuri, cluburi, cercuri, comitete şi comiţii, după cum se spunea. Era popular, simpatic, tonic şi îi plăcea să stea de vorbă. Cu George Genoiu discutai serios şi nu te plictiseai. Din 1987, când ne-am întâlnit pentru prima oară, şi până în 1989, ne-am întâlnit de mai multe ori şi am realizat că are puterea unui seismograf la rezonanţele culturale de calitate, ştiind foarte bine pe ce lume trăieşte, căreia îi descoperise părţile bune şi părțile negative pe care le evita sau le combătea. Se simţea bine în comunitatea literară. De la moartea lui au trecut deja 8 ani…
O operă cu impact: de la Interogatoriul la Nuntă pe bicicletă
În operele sale de dinainte de 1990, George Genoiu subliniază că sufletul, nu politicul, este teritoriul investigat. Cantonul de vânătoare închide ciclul epocii conformismului disciplinat care ne sugerează deja un post de observaţie a realităţii ambientale de unde stă de pază ca un ostaş, dramaturgul având alături o puşcă necesară pentru a se apăra de duşmani şi de a-i ataca pe inamici.
Teatrele bucureştene care dau nota de trecere în celebritate dramaturgilor l-au ocolit pe George Genoiu, preferându-l pe prolificul şi entuziastul Paul Everac. În schimb, după cum am spus, Televiziunea şi Radioul, dar şi Teatrul Naţional din Târgu Mureş i-au acordat atenţia meritată.
După 1990, s-a produs o descătuşare generală a societăţii intrate în derapaj şi într-o profundă schimbare de sex ideologic, de maniere şi cutume, care i-a oferit dramaturgului o minunată panoramă unde a putut vâna în voie vicii strigătoare la cer, persoane anodine devenite celebre prin îmbogăţire frauduloasă, politicieni de doi lei, femei de joasă speţă, dar cu ridicate pretenţii, o faună întreagă vânată prin ochii săi. Aşa a apărut opera solidă a dramaturgului şi scriitorului multiplu, a jurnalistului de atitudine morală, tradusă şi în limbile engleză şi franceză, dar mai ales piesele antioligarhice pentru vindecarea moravurilor care conţin capodoperele Titircă, inimă-bună, Anturajul lui Mitică, prinţ de Prigoria, Trivial tango, Comedie provincială, piese de teatru scrise după împlinirea vârstei de 60 de ani, opere de maturitate şi pentru eternitate. În aceste piese, obsesia Caragiale, care se manifestă şi la George Genoiu, devine realitate teatrală, aşteaptă regizorii şi oportunităţile de a vedea lumina rampei.
O analiză amplă a operei destinate scenei ne-a lăsat-o criticul şi istoricul literar, mult regretatul Mircea Ghiţulescu, autor al monumentalei Istorii a dramaturgiei româneşti. Teatrul, ca şi viaţa, este în continuă mişcare şi amorţelile de receptare se petrec nu numai în prezent, ci şi în eternitatea scriitorilor de valoare.
Nefiind jucat în fiecare an, avea timp să mediteze şi aşa s-a născut şi teatrologul George Genoiu, acumulând pas cu pas experienţa dramaturgului pe scenă şi în relaţia cu actorii şi regizorii.
I s-a jucat însă cu mare succes piesa Interogatoriul, iar Liviu Ciulei, fermecat de Nuntă pe bicicletă, a jucat-o în Bucureşti şi, la puţină vreme, şi la New York.
Mi-am îngăduit să-l omagiez şi să-i răspund la întrebarea pe care o adresa scriitorilor publicişti prin revista pe care o conducea: „De ce scrieţi?”. Este întrebarea pe care o adresez şi eu astăzi lui, în eter: Oare de ce ai scris tu, George Genoiu?.
Articol de Dinu GRIGORESCU
(Foto: arhiva D.G.)
