De mic copil am fost proamerican, antinazist şi anticomunist, datorită originii mele sociale intelectuale, ataşată culturii occidentale şi libertăţii. Păstrez o fotografie din parcul din Sinaia, datată 1943, când refuzam să fac salutul nazist, în timp ce colegii mei de joacă îl făceau cu voluptate. Aveam atunci cinci ani.
Am rămas „fiul american” şi după ce bombardierele americane ne-au distrus casa din Ploieşti, ţintind rafinăriile din proximitate, bine camuflate de pirotehnia nazistă a vremii. Am rămas pe drumuri, chiriaşi ai nimănui şi proprietari doar ai amintirilor.
Iată epoca prin care am trecut vertiginos şi asupra căreia, la senectute, reflectez astăzi, la toate „loviturile de teatru” prin care am trecut eu, familia mea şi naţia. Tot proamerican am rămas, căci prima dragoste nu se uită.
Europa îmi este mai puţin simpatică, deşi o accept aşa cum este. „Ambasadorii” noştri – cele cinci milioane de români plecaţi după 1990 – nu ne-au făcut întotdeauna servicii de imagine. Ba dimpotrivă.
Proamerican am rămas şi după ce mi s-a refuzat recent mult visata viză spre Statuia Libertăţii, probabil pe fondul anulării alegerilor de către Curtea Constituţională – o veritabilă lovitură de teatru. Nu cred că am reuşit să dovedim interferenţe ruse de amploare în procesul electoral, aşa cum nu sunt convins nici de absenţa altor influenţe.
Ca nativ în zodia Gemenilor, îl înţeleg pe Donald Trump în multe dintre acţiunile sale, inclusiv în dorinţa de a preveni ca Iranul să dobândească arma nucleară. Înţeleg şi nemulţumirile faţă de aliaţii din NATO: fără America, Europa ar fi fost, de mult, altceva.
Istoria recentă este adesea minimalizată: alianţa americano-sovietică a înfrânt nazismul, iar bomba atomică de la Hiroshima şi Nagasaki a pus capăt încăpăţânării Japoniei imperiale.
Trăim vremuri de civilizaţie accelerată, ale epocii computerizate, capabile să trimită echipaje umane în jurul Lunii. Homo sapiens tinde să devină o fiinţă aproape extraterestră. Războiul stelelor nu mai pare o simplă ficţiune, poate deveni, într-un viitor imprevizibil, o realitate.
Şi totuşi, noi rămânem preocupaţi de preţurile de la pompă şi din malluri, de vacanţe exotice, lăsând politicienii să-şi facă jocurile într-un teatru global populat de personaje pitoreşti: tehnocraţi, teologi, generali, miniştri, prim-miniştri, oameni obişnuiţi.
Telefonul mobil şi platforma X au devenit scena dominantă a omului contemporan. Această dependenţă trădează o singurătate profundă, o nevoie de poveste, de naraţiune, de personaje – fie ele Trump, Putin sau figuri mondene. Mai sunt şi oameni care citesc cărţi, dar „tirajul” lor este în scădere.
Noul papă, de origine americană, pare în opoziţie cu Trump şi diferit de imaginea predecesorului său. Organizaţia Naţiunilor Unite a devenit, din păcate, o scenă diplomatică adesea inutilă şi birocratică.
Tragediile din Gaza şi din teritoriile palestiniene depăşesc, prin cruzime, multe dintre tragediile shakespeariene. Iar comedia erorilor vine, paradoxal, dinspre Budapesta, unde alegeri democratice autentice, fără violenţă, au dat peste cap scenarii politice elaborate.
Prezenţa masivă la vot a demonstrat că aceasta este singura cale reală de exprimare a voinţei populare – lecţie pe care noi, prea comozi uneori, o ignorăm.
Noul lider al ţării vecine – tânăr, cultivat, cu o biografie complexă – a surprins inclusiv electoratul din Transilvania, amorţit într-un „dolce far niente” al epocii precedente.
Ca român care a traversat aproape un secol, mi-aş fi dorit un Făt-Frumos curajos, un lider de poveste care să se lupte cu deficitele, cu haosul administrativ, cu lipsa de rigoare. Nu ducem lipsă de „Ilene Cosânzene” în funcţii-cheie, dar povestea rămâne incompletă.
Teatrul cosmic al lumii ne oferă emoţii puternice şi ne obligă să privim realitatea în faţă: trăim într-un domiciliu comun, într-o nouă mitologie care creează eroi noi şi ne cere să administrăm, cu responsabilitate, această planetă minunată.
Dinu GRIGORESCU
(Foto generată cu AI)
