Şansa lui Teodor Mazilu s-a numit Teatrul „Bulandra” şi în special marele regizor Lucian Pintilie. Şansa comediografului Tudor Popescu s-a numit regizorul de excepţie Alexandru Tocilescu, iar pentru Mihai Ispirescu, Teatrul „Nottara”, regizorul Dan Micu şi actorul Mircea Diaconu. Pentru subsemnatul, şansa s-a numit Lucian Giurchescu, Andrei Băleanu şi Sanda Manu, la Teatrul de Comedie. Şansa noului dramaturg Gavril Pătru se numeşte scriitoarea Lucia Verona, de puţină vreme preşedinte al Filialei Bucureşti ‒ Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor din România, şi, bineînţeles, conducerea Teatrului Naţional „I. L. Caragiale”, unde dramaturgul este actor şi regizor.
Gavril Pătru este un actor redutabil, cu mare priză la public, rafinat şi inteligent, aşa cum se recomandă şi în calitate de regizor al propriei sale piese, Moroi şi păpădii, jucată în seara de 12 aprilie anul curent. Devenit prieten ad-hoc pe Facebook cu Lucia Verona, dramaturgul anunţa că a scris o piesă imperfectă pe care experimentata scriitoare a citit-o rapid şi a premiat-o imediat, fiind tipărită în volumul …Olteneşti şi o piesă proastă de teatru, la editura Transversal din Târgovişte, în 2022. În decembrie 2024, autorul a publicat şi un roman, Nea Stelu, la cunoscuta editură Tritonic. Mai sunt şi alte piese premiate de Uniunea Scriitorilor şi de Academia Română care însă până în prezent nu au avut şansa transpunerii scenice.
Moroi şi păpădii, titlu sperios şi nu prea atractiv, a pedalat pe ideea că e o piesă despre olteni şi ne-a reamintit de comediile cu olteni din perioada apusă şi cea a scriitorului Marin Sorescu, un clasic al literaturii române provenit tot din ţinuturile olteneşti pe care le evocă cu pasiune, punctul forte fiind metafizica vieţii rurale din Oltenia şi nu numai, în timp ce în cazul lui Gavril Pătru, este vorba despre abordarea cotidianului funerar, cel de toate zilele, fără a se abuza deloc de regionalisme.
Piesa se învârte în jurul unui sicriu unde zace un personaj arhetipal care se numeşte Tatăl, interpretat de însuşi autorul şi ca dublură de Andrei Finţi. Sicriul şi atmosfera mortuară domină scena morţii comice pe care am întâlnit-o în teatrul lui Dario Fo, în cel al lui Mircea M. Ionescu (N-aveţi un mort de vânzare?) şi în teatrul sbsemnatului (Nuntă cu miliardar), care a stârnit, în ciuda subiectului funerar, hohote de râs şi nu hohote de plâns. Cam aşa se petrece şi cu mortul lui Gavril Pătru care stârneşte râsete în sală, deşi moartea e moarte. Hazul provine din nesincronizarea durerii afective pe care se presupune că o au membrii familiei, adică urmaşii, şi lipsa de durere evidentă exprimată prin formalismul vaietelor şi al bocetelor.
Actorii Raluca Petra (Natalia), excepţională, Ileana Olteanu (Mirela), Petre Ancuţa (Mihai) realizează interpretări cu vioiciune specifică teatrului funerar, pe care îl joacă mulţi semeni de-ai noştri faţă de morţii lor la înmormântările curente, unde interesează mai mult moştenirea decât unde se duce sufletul decedatului. Multe scene repetitive, dar expresive şi bine jucate, satirizează această prefăcătorie a unor membri de familie care mimează o durere inexistentă şi simulată cât se poate de teatral. Sunt multe scene care pendulează între ipocrizie şi minciună funerară. Însă nu oltenismul este punctul forte, ci manifestările personajelor care nu sunt specifice doar oltenilor, ci şi umanităţii în general, specializată în comedie-ipocrizie funerară.
Femeile fac parcă un fel de cor antic al bocetului care nu stârneşte milă, ci dispreţ, ele constituind un personaj unic şi prin înfăţişarea lor îndoliată. Ceata femeilor îndoliate o are în frunte pe Costina Cheyrouze (Mama), o mare artistă pe care am apreciat-o în multe spectacole, printre care cel mai recent îmi vine în minte Craii de Curtea-Veche.
Simetric, bărbaţii sunt mai slabi de înger decât femeile şi unul dintre ei, interpretat impecabil de Petre Ancuţa, ne redă portretul unui nătărău fricos şi laş şi, pe deasupra, beţiv de performanţă, care dârdâie de frică în faţa sicrielor şi reuşeşte până la urmă să răstoarne sicriul cu mort cu tot, ceea ce este iar o premieră absolută în domeniul funerar. Acţiunea merge înainte şi aici intervine marea noutate a piesei: pe scenă circulă ambulant sufletul mortului deplâns real şi formal, interpretat de însuşi autorul piesei, care bântuie ca un duh, ca un moroi printre cei vii cu suflete de moroi. De fapt, el este cel bun şi nu cel rău, în timp ce plângăreţii din familia lui sunt vinovaţi, sunt purtători de multe păcate dezvăluite înainte de moarte prin scrisori testamentare. Lucrurile nu par foarte limpezi, dar se configurează în acest dublu etaj, fizic şi metafizic, nu prin limbaj, ci prin situaţia dramatică.
Până la urmă, sufletul mortului se întâlneşte în iad, adică în faţa cortinei şi a spectatorilor, cu marea artistă Maia Morgenstern, în rolul bocitoarei de profesie, Baba de o mie de ani (Victoria Dicu, într-o distribuţie alternativă), care decedează şi ea la un moment dat lângă sicriu, după un ritual misterios şi majestuos. În rolul acestei babe funeste, de nerecunoscut imediat, marea noastră artistă Maia Morgenstern realizează o nouă perlă interpretativă din şiragul de roluri episodice pe care le înnobilează.
Atmosfera stranie, uneori poetică străbate întreaga înmormântare, inclusiv în traversarea iadului şi, bineînţeles, în hora oltenească din final în care explodează dragostea de viaţă şi uitarea totală de moarte.
Muzica (Gavril Pătru, Petre Ancuţa) bine aleasă acompaniază tevatura înmormântării şi caraghioslâcurile personajelor fals îndurerate, cu excepţia personajului Costică, care reuşeşte un moment de monolog bine scris şi interpretat de Silviu Biriş, care pune punctele pe „i” şi dă palmele cuvenite celor care le merită.
Spectacolul menţine unitatea aristofanică de spaţiu, timp, loc, cu o singură deviere, în iadul păcătoşilor, unde Maia Morgenstern şi Gavril Pătru fac un cuplu inedit, bine primit de spectatori.
Decorul poartă semnătura de excepţie a lui Ştefan Caragiu care imaginează şi realizează un interior rural stilizat şi original, cu pereţi înalţi verticali, uşor înclinaţi, de un bun gust desăvârşit. La fel sunt şi costumele (Liliana Cenean), şi machiajele, şi alte detalii tehnice, iar Constantin Şimon livrează un video design discret şi plăcut.
În această ogradă a Teatrului Naţional şi a teatrului românesc în general, apariţia unui nou dramaturg, inteligent şi cultivat, inspirat şi polivalent, este un eveniment demn de salutat. Excesul de lacrimi şi repetitivitatea unor procedee care induc la un moment dat senzaţia de un anumit manierism scenic nu alterează imaginea generală a unei premiere bine realizate, bine articulate şi destul de mult aplaudate.
Cronică de Dinu GRIGORESCU
(Foto: Florin Ghioca, TNB)
Moroi şi păpădii
de Gavril Pătru
Regia: Gavril Pătru
Decorul: Ştefan Caragiu
Costumele: Liliana Cenean
Coregrafia: Flavia Giurgiu
Light design: Cristian Şimon
Muzica originală: Petre Ancuţa
Ilustraţia muzicală: Gavril Pătru, Petre Ancuţa
Video design: Constantin Şimon
Sound design: George Puiu
Asistent scenografie: Maria Dore
Asistent lighting design: Daniel Feieş
Asistent sound design: Marian Dan Găină
Regia tehnică: Laurenţiu Andronescu
Sufleor: Ana Maria Baranga
Distribuţia:
Tatăl ‒ Gavril Pătru/ Andrei Finţi
Mama ‒ Costina Cheyrouze
Natalia ‒ Raluca Petra
Mirela ‒ Ileana Olteanu
Mihai ‒ Petre Ancuţa
Costică ‒ Silviu Biriş
Baba de o mie de ani ‒ Maia Morgenstern/ Victoria Dicu
Copilul de şapte ani ‒ Andrei Andronescu
Producător: TNB
Data premierei: 13 aprilie 2025
