Un turneu de pomină în Anglia cu Teatrul de Comedie (1991)

0
132

Pagini de jurnal

21.05. Toţi care jucăm în spectacolul Visul unei nopţi de vară am fost convocaţi de urgenţă la teatru. Un fotograf de la Londra a venit special la Bucureşti să facă poze din spectacolul cu Visul, pentru Caietul-program al Festivalului londonez de Teatru „LIFT 91”, la care suntem invitaţi. Ne-am îmbrăcat în costume, ne-am machiat şi am aşteptat fotograful care a sosit după două ore. Dar n-a vrut fotografii din spectacol! Ne-am îmbarcat într-un microbuz şi am pornit spre marginea oraşului. Unde era mizeria mai mare acolo fotografia… După trei ore de inactivitate, de mers prin hârtoape, aiurea, ne-am revoltat că ne poartă degeaba în maşină prin Bucureşti. Atunci a început să facă fotografii cu Gabi Popescu şi Aurora Leonte lângă soclul fostei statui a lui Lenin şi cu Şerban Ionescu în faţa Casei Scânteii, şi de noi, meşterii, părea că uitase. Până la urmă, fotograful John Trave a făcut şi câteva poze cu noi pe o stradă nepavată, cu băltoace, prin cartierul Dămăroaia. Mai toţi l-am înjurat… în gând… Totul trebuie corelat cu vizita, în urmă cu aproape o jumătate de an, a impresarelor engleze, care au organizat Festivalul de Teatru de la Londra din iulie 1990.

*

27.04. O repetiţie… manipulată. Se repetă actul trei, scena întâi, când meşterii sunt întrerupţi de intervenţia lui Puck care-l transformă pe Bottom în măgar. Textul nu era încă învăţat bine. Sufleorul sufla din greu… Ducu Darie ţipa din sală să găsim soluţii noi, să nu apelăm la vechea soluţie clasică: eu de cine mă sperii? La un moment dat însă, Ducu, întrerupând repetiţia, ne-a anunţat că vor asista la repetiţia noastră două doamne de la Londra, Lucy Neal şi Rose Fenton, directoare de festival, şi ne-a cerut să improvizăm ceva din piesă, dar fără text.

„‒ Adică să faceţi tot ce vă trece prin cap.”         

S-a reluat scena, fiecare încercând fără vorbe să realizeze… esenţa scenei. Şerban Ionescu (Quince) dădea fiecăruia câte o foaie pe care se bănuia că e scris textul piesei, iar noi, pe rând, mormăiam textul. Râlea s-a urcat pe frânghii, iar Ducu striga din sală:

„‒ Flama, unde e flama? Vreau să văd flama! E penibil de puţin!”, ne-a declarat Ducu Darie, întrerupându-ne. „N-aveţi imaginaţie, sunteţi adormiţi, mişcaţi-vă, agitaţi-vă, defulaţi-vă, nu fiţi logici, fiţi nebuni!”

Am rămas sideraţi. Asemenea insultă nu se mai întâmplase să ne aducă nimeni… Adică să fim acuzaţi de ceva de care noi ne mândream că avem din plin şi puteam să dăm şi altora! Şi, mânaţi de un demon sau de zeul ascuns al teatrului, a început într-adevăr o… nebunie… Toţi am început să mimăm că repetăm. Unii se învârteau în jurul lor, alţii săreau în sus ca mingea, alţii se dădeau peste cap, alţii alergau, sau se băteau cu tot felul de obiecte, sau făceau vocalize, dădeau picioare-n fund celor de lângă ei… Peste tot era un iureş absurd, fiecare făcând tot ce-i trecea într-adevăr prin cap, acţiuni care poate n-aveau nicio legătură cu piesa, totul culminând cu intrarea în scenă a lui Celea, alias Bottom, având pe cap un coif cu vizieră şi urlând: „‒ I ass, I donkey!”. Atunci a fost un moment, ca să zic, apoteotic. Toţi, dar absolut toţi am recurs la vechiul artificiu folosit de înaintaşii noştri, ajuns deja celebru: „eu de cine mă sperii?”. Ne-am speriat îndelung, urlând animalic ca şi cum am fi văzut un… monstru… Ne-am speriat fiecare cât mai exagerat, strigând la rândul nostru: „‒ E un măgar, e un măgar!”. O scenă singulară a lui Râlea, care râdea, plângea, se zvârcolea pe jos, scoţând sunete ininteligibile că e un îndrăgostit respins care vrea să se sinucidă, repetând în neştire: „‒ I love you, I love you!”. Mima că se sinucide mai întâi cu un pumnal, apoi că se strânge singur de gât cu un şnur găsit întâmplător. Eu am adus o pătură din culise şi m-am speriat, băgându-mă sub ea, după care am ieşit şi, văzându-l pe Celea cu viziera pe cap, speriindu-mă iar, am leşinat… Chesa, fugind, s-a ciocnit cu Dănilă. Danilă a căzut, s-a ridicat şi s-a ciocnit cu Bisericanu. Bisericanu a căzut strigând: „‒ The monster!”. Chesa a călcat pe Bisericanu, Bisericanu a ţipat… Printre noi umbla Petre Nicolae mormăind, când stropindu-ne cu apă, când suflând într-o trompetă, când lovindu-ne în cap cu un ciocan de plastic… „‒ O monstrous, o strange!”, repeta Şerban Ionescu, lovindu-se cu capul de un arlechin. La un moment dat, peste toată hărmălaia de sus de la pod a căzut un obiect (de fapt, o pânză), care a făcut un zgomot casant şi atunci toţi ne-am speriat cu adevărat şi am fugit din scenă, care încotro a apucat…

„‒ Wonderful! Extraordinary! Formidable! Wow! Wow!”, au exclamat încântate, fericite la final cele două doamne de la Londra, bătând din palme.

Mândri de ce am realizat, l-am întrebat pe Ducu cum i s-a părut prestaţia noastră…

„‒ De căcat!”, ne-a răspuns sec Ducu.

*

03.07. Alte pregătiri pentru turneul din Anglia: valiză, haine, ustensile (fierbător, briceag şi lanternă). Sara (iubita mea) mă sfătuieşte să renunţ să mai iau lucruri de vânzare conform obiceiului. N-am luat decât… 3 sticle de votcă pentru cadouri şi un borcan cu ness pentru uz propriu şi o lanternă.

„‒ Dumnezeule, pentru ce-ţi trebuie lanternă?”

„‒ La Londra e vestita ceaţă londoneză. Dacă n-ai lanternă, e jale!”, i-am răspuns.

Seara pun unele lucruri în valiză, dimineaţa nu le mai găsesc (briceag, fierbător). Bineînţeles, sunt scoase de Sara… Dramatic e faptul că nu m-am pregătit mental. N-am recitit istoria Angliei, nu m-am informat de muzeele pe care neapărat va trebui să le vizitez, nu mai ştiu mai nimic despre Stratford, despre Oxford şi Cambridge şi n-am avut de lucru şi m-am plâns Sarei.

„‒ Nu-i nimic, ai să te duci bou şi ai să te-ntorci vacă!”, m-a consolat Sara.

Îmi e inima cât un purice. Mă voi despărţi de Sara timp de o lună de zile. Niciodată n-am stat unul fără altul atât de mult timp. Ce-am să mă fac nu ştiu. Am devenit dependent de dragostea ei… Am făcut bagajul amândoi în tăcere, fără să amintim subiectul tabu. Mă uit pe furiş la ea şi mă minunez cât e de frumoasă şi ce armonios e construită. Dar sufletul ei este o încântare. Mă uimeşte de fiecare dată cu echilibrul pe care îl are. Deşi pare lipsită de ambiţie, totuşi când vrea ceva ştie cum să procedeze ca să obţină ceea ce îşi doreşte.

*

05.07. Gânduri din avion. N-am vrut să mă pregătesc, nici nu m-am uitat pe o hartă să ştiu ceva despre Londra, pentru că nu am crezut că Dumnezeu, care mi-a oferit în viaţă două cadouri, teatrul şi pe Sara, îmi va oferi încă unul… Şi iată-mă acum în avion cu centura de siguranţă în timp ce pasărea asta imensă, care se numeşte avion cu reacţie, un turbo-jet, se desprinde de la sol şi încet, încet capătă înălţime, iar mie încep să-mi vuiască urechile şi un gol în stomac mă anunţă că dacă nu iau rapid punga de hârtie din buzunarul scaunului din faţă, e posibil să vomit.

Ce ştiam despre Londra? Că e un oraş foarte mare, că e ceaţă, că plouă în fiecare zi, că prin ea trece Tamisa peste care trece un pod care se numeşte… Golden… nu, nu, ăla e în altă parte, că are un ceas căruia i se spune Big Ben, al cărui semnal îl ascultau părinţii noştri pe vremuri la aparatele de radio, că e obligatoriu să iei ceaiul la ora cinci… adică numai nişte fleacuri.

(va urma)

C.S.

Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments