Nu doar cu Iuliu Maniu am avut prilejul de a purta o scurtă conversaţie care mi-a rămas adânc înfiptă în memorie, dar şi cu Victor Eftimiu, omul care a avut succes literar în perioada interbelică şi se bucură în continuare de succes post-mortem. Domnul Eftimiu fusese coleg de liceu la „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti cu tatăl meu şi între ei a existat o afinitate, o bucurie de a conversa mai ales politică, tema predilectă fiind, în anii ’50, când vin sau dacă mai vin americanii. Fost director al Teatrului Naţional, Victor Eftimiu a fost trecut pe lista intelectualilor care au plecat la Moscova într-o formaţie sindicală şi acolo, la Kremlin, a avut un dialog cu tovarăşul Stalin face to face.

Domnul Victor Eftimiu locuia pe strada Dr. Marcovici, care pleacă din Brezoianu şi se opreşte în Cişmigiu şi care astăzi preia numele scriitorului şi mă bucur că am avut o anumită contribuţie la această modificare nomenclaturală în anii mei de primărie. În faţa blocului tronează şi astăzi bustul lui Victor Eftimiu, aşezat pe un soclu, ceea ce îi crease tot felul de discuţii nefavorabile scriitorului ca punct de vedere al unui presupus orgoliu exacerbat. Realitatea statuii este cu totul alta: domnul Eftimiu propusese autorităţii locale să dubleze cu un alt inel de mari scriitori interbelici faimosul rond al clasicilor literaturii române din Cişmigiu, dar a fost refuzat. Capul domnului Eftimiu nu era un bolovan pur şi simplu, ci opera lui Paciurea! Multe nedreptăţi se întâmplă în zona artelor, rod al antipatiilor, invidiilor, bârfelor şi răutăţii umane. Mi-a fost dat să aud din partea unui distins compatriot şi scriitor că domnul Eftimiu ar fi un autor minor, ceea ce eu refuz să accept. Citesc cu multă plăcere comediile luxuriante ale marelui scriitor locvace şi mă miră că piesa Dansul milioanelor, de pildă, nu este valorificată.

Omul care a văzut moartea este o comedie cu care se merge la sigur şi care s-a bucurat de multiple montări, cam toate de succes, din care am văzut câteva, una chiar cu Stela Popescu şi cu faimosul Arşinel în rolul haimanalei. Am fost cu nerăbdare la Braşov să văd şi montarea domnului Dan Tudor, cu trupa actorilor talentaţi de la Teatrul Dramatic „Sică Alexandrescu”. E foarte greu să spui ceva nou despre o piesă veche, întoarsă pe toate feţele şi care şi-a creat un brand la care nu se renunţă, dar Dan Tudor este un regizor care, pe măsură ce obţine victorii pe scenă, creează invidii.

Recent, un jurnalist şi om de business şi istoric pe deasupra, trecut puţin de 50 de ani, îmi mărturisea într-un interviu pe care mi l-a luat faptul că în adolescenţă s-a dus împreună cu colegii de şcoală la trei spectacole, printre care şi Omul care a văzut moartea. Am citit un fel de reproş la adresa fixismului repertorial care persistă de decenii şi va persista întotdeauna în favoarea unor texte de succes şi defavoarea altor texte şi mai de succes.

Spectacolul, redenumit Omul zilei (sintagmă luată chiar din piesă), porneşte ca un taifun şi continuă ca un uragan comic, cu adieri romantice, cu puseuri electorale, cu generoase monologuri şi dialoguri fatidice, cu multe lovituri de teatru care ţin trează permanent atenţia spectatorului ce cunoaşte piesa şi a multor tineri pe care i-am văzut la intrarea teatrului care probabil văd spectacolul pentru prima oară. Prima părere contează pentru toată viaţa. Există la Dan Tudor o patimă a detaliului expresv şi o vocaţie uriaşă pentru comic, dublată de o capacitate vizuală ce se remarcă şi la Braşov, nu în reproducerea unui vechi tablou, ci în desenarea suprarealistă a lui, asumându-şi libertatea de recreare a unor spaţii de joc şi abordări în sistem de super-show. Totul este bine calculat în mintea regizorului agresiv faţă de clişee, posesiv faţă de actori care se supun, se pare, cu plăcere acestui ritm de joc extrem de trepidant şi solicitant.

O sală plină de 600 de spectatori a aplaudat de multe ori la scenă deschisă, ceea ce nu se întâmplă la alte comedii regizate de persoane dăruite cu geniu, care, finalmente, dă notă bună la purtare conducerii teatrului (domnul Dan Cogălniceanu).

Pentru cadoul oferit braşovenilor iubitori de teatru, noutatea montării stă în primul rând în scenografie (Roxana şi Andrei Răduţ), care imaginează un decor suprarealist plăcut la vedere, funcţional pentru mişcare şi capabil să creeze stări comice, la fel şi costumele inedit croite, timpul acţiunii fiind plasat într-o epocă indefinită, mai mult gogoliană decât braşoveană. Dincolo de clasica canapea, de clasica masă cu patru scaune şi de uşile prin care intră şi ies personajele, este construită o scară monumentală cu trepte care urcă în prim-plan şi coboară în planul mai puţin vizibil, suitul şi coborâtul treptelor fiind şi o sugestie metafizică, ce pune actorii la eforturi suplimentare de care se achită însă cu mult entuziasm.

Distribuţia spectacolului Omul zilei după Victor Eftimiu
(Foto: Teatrul Dramatic „Sică Alexandrescu” Braşov)

Textul e nemilos faţă de actori şi lung, cu părţi redundante, în stilul epocii anilor ’20-’30. Multiplele inserţii de comicitate în toată debandada textului nu te lasă pur şi simplu să respiri. Foarte bună găselniţa regizorală ca actorii să intre pe scenă înveliţi în prosoape şi cu mişcări de peşte pe uscat şi la uscat!

Spectacolul începe cu alegoria prosoapelor din care apare podgoreanul (Gabriel Spahiu) şi omul zilei (Mădălin Mandin), un bărbos antipatic şi versatil, şi se termină cu superba imagine acvatică de fior poetic, un pic tragic, de mare fast scenic.

Scenă din spectacol: Gabriel Spahiu şi Mădălin Mandin
(Foto: Teatrul Dramatic „Sică Alexandrescu” Braşov)

Piesa propune caractere puternice pescuite din mocirla sau fluviul evenimentelor cotidiene de la data scrierii ediţiei princeps. Caracterele complexe impun abordări complexe. Domnul Filimon e un fel de salvamar voluntar răsplătit de vagabondul salvat cu o sumedenie de pretenţii absurde care creează comic vesel, comic dramatic, comic tragic şi este interpretat laborios-viguros de Gabriel Spahiu, un actor cu mare experienţă şi capacitate ludică, de invenţie şi de transfigurare rapidă, în funcţie de situaţii, într-o partitură scriitoricească extrem de solicitantă, făcând faţă cu brio lungimilor monologului şi permanentelor confruntări cu familia, cu farmacistul şi cu derbedeul.

Cheia în care trebuie citită distribuţia este realismul absolut care derapează în fantastic plauzibil. Vagabondul jucat de Mădălin Mandin înspăimântă pur şi simplu cu aspectul facial care accentuează sentimentul de silă al bogatului faţă de chipul săracului în prima parte a piesei care se focusează pe două conflicte: unul de familie şi altul de clasă socială. Actorul are capacitatea de a se reinventa în partea a doua, unde trece într-o altă ipostază vestimentară şi psihologică.

Cu totul remarcabilă este interpretarea domnului Gabriel Costea, în rolul farmacisului bogat şi plin de sine, cu veleităţi mari politice, ce pendulează cu măiestrie între sobrietatea farmacistului şi lăcomia politicianului care nu e dispus la concesie, dar finalmente acceptă negocieri. Gesturi sigure, bine controlate în multe scene dramatice spectaculoase, de comic perfid.

Soţia şi fiica salvamarului de ocazie sunt interpretate tandemic şi telegenic de doamnele Carmen Moruz şi Ioana Predescu, actriţe dotate cu calităţi pentru comedia sobră combinată cu explozia comică. Ele provin din Revizorul lui Gogol, transferate în naţionalismul românesc din teritoriul local, cu farmec special. Ambele reuşesc să creeze momente graţioase, vesele, sunt veridice şi originale, acţionând exact în spiritul piesei.

Logodnicul fetei, fiul farmacistului, interpretat de Ion Gâlmă, complică naraţiunea în chip molièresc, aducând în discuţie alte teme eterne ale tinerei generaţii pe care o reprezintă şi o promovează cu precizie, incizie şi determinare artistică.

Actorii joacă cu plăcere şi publicul reacţionează la subiect, la tematică, la dramă şi la comedie. Muzica şi efectele audio-video scenice (Tudor Damian, Petrică Munteanu, Tudor Smeu, Florin Aflorei, Ovidiu Grădinar) au şi ele o contribuţie de personaj în această panoramă a moravurilor româneşti de atunci (şi din totdeauna), când scopul scuză mijloacele şi generozitatea se transformă în ostilitate, altruimsul în accident, iar lirismul în politică.

Toţi interpreţii demonstrează o disciplină de fier în această alcătuire regizorală originală, unde decorul stilizat şi expandat în fantezie imobiliară combină clasicul cu modernul şi fotografia socială cu realitatea actuală. Iar regizorului Dan Tudor nu i se poate reproşa decât un singur fapt: că are mereu succes!

Teatrul Dramatic „Sică Alexandrescu” din Braşov, reputată instituţie culturală în peisajul teatral contemporan, bifează un succes de stagiune şi mă bucur că aici am debutat în calitate de comediograf.

Dinu GRIGORESCU

(Foto afiş: Teatrul Dramatic „Sică Alexandrescu” Braşov)

Avatar photo
Dinu Grigorescu (n. 4 iunie 1938, Ploiești, România) este dramaturg, poet, prozator, jurnalist, comentator teatral, editor şi specialist în administraţia publică, fiind unul dintre cei mai prolifici dramaturgi români din generaţia optzecistă. A publicat 52 de cărţi de teatru, poezie şi proză, 65 de comedii (dintre care i s-au jucat doar 20 ca spectacole scenice, radiofonice, TV şi lecturi) şi 5 volume de critică teatrală. Deţine numeroase premii literare, inclusiv pe cel al Uniunii Scriitorilor pentru cartea de dramaturgie publicată la Editura Academiei în 2021.
Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments