El şi ea, în parc, se despart din cauza unei gelozii provocate subit de mesajele primite pe telefonul mobil. Ceea ce părea o iubire confortabilă pe o bancă în parc devine o ruptură. Este sugerată cu fineţe dificultatea apropierii sufletelor. O prostituată e plătită de un client dornic numai de un tango. Un sergent major singur cuc face curte asiduu unei văduve care tânjeşte după o nouă iubire, dar bate în retragere şi legătura nu se înfiripă. Altul, aviator, cu grad superior, aterizează la domiciliul unui bun prieten şi coleg de zbor care lipseşte mult de acasă, fiind primit cu răceală de soţia acestuia la uşă şi servit cu o cafea. Această comedie scurtă de replică paradoxală pare inspirată din celebra schiţă a lui Caragiale care se petrece tot în faţa unei uşi, dar pe strada Sapienţei, unde cineva caută pe altcineva şi vorbeşte în dodii cu servitorul despre felii de viaţă, iubiri, moarte. Doi oameni cu laptopuri în braţe îşi trăiesc extazul extraconjugal maximum 3 ore pe zi, din când în când. Suflete rupte în două. În altă ipostază, el cântă la chitară unei Juliete care apare într-un cărucior şi se agaţă de ultima sută de metri de viaţă. O va mai iubi el oare? Dar şi el are dizabilităţi!
Poveştile au emoţii, unitate în diversitate. Comediile uşoare capătă greutate. Tensiunea dramatică e creată prin antiteze şi replici memorabile zvâcnesc în paranteze. Autorul, Ştefan Caraman, stăpâneşte bine epicul şi desface savuros ermeticul. Prin stil, cei doi actori se înţeleg perfect şi se completează admirabil, deşi fac parte din generaţii despărţite de epoci. Distins, sobru, Răzvan Vasilescu e Răzvan Vasilescu, un actor unic şi totuşi mereu altul în fiecare episod. Solicitat de textul scurt, eliptic, actorul dovedeşte o mare capacitate de adaptare la schimbare şi multă frenezie controlată în transfigurare. Un lord al teatrului românesc, indubitabil! Pentru mine Letiţia Vlădescu, pe care nu o cunoşteam foarte bine, este o foarte mare şi plăcută surpriză. Dotată cu o carismă aparte, agresivă, posesivă, e femeia care nu se predă, care porunceşte, care controlează relaţia. Îi dă culoare, sens. Admirabile interpretări!
Publicul reacţionează emoţional la un spectacol jucat excepţional. Regia (Alexandru Nagy) este atentă la detalii care, la un moment dat, dau impresia unor vitralii. O coloană sonoră adecvată (Dani Ionescu) acompaniază cu tandreţe concertul sufletelor triste, care se ating, se ciocnesc, se despart. Ce-şi poate dori mai mult un dramaturg?
Dinu GRIGORESCU
