Premiera operetei Silvia, regia KERO®

Iubirile neconvenționale au avut de înfruntat, din toate timpurile, numeroase prejudecăți, fapt reflectat constant în artă, unde au beneficiat deseori de acel final fericit care lipsește, de cele mai multe ori, din viața de zi cu zi. Opereta Silvia, inspirată de relația de amor dintre o cântăreață de cabaret de origine română stabilită la Budapesta, Silvia Vărescu, și un prinț austriac, a făcut furori la începutul secolului trecut.

Muzica lui Emmerich Kálmán ocupă un spațiu curios în istoria teatrului liric, fiind suspendată între eleganța valsului vienez și ritmul aprins al pustei maghiare. Opereta sa din 1915, Prințesa Ceardașului (cunoscută publicului european drept Silvia — un nume universal, spre deosebire de „ceardaș”, regionalism care trimite la ideea de han), a fost compusă într-un moment în care imperiul ce o inspirase se afla în pragul prăbușirii. În aceeași perioadă, muzicienii și lăutarii maghiari erau la mare căutare în New York, la petrecerile bogaților, după cum reiese din povestirile lui Dorothy Parker, O. Henry și F. Scott Fitzgerald.

Noua premieră de la Teatrul de Operetă „Ion Dacian”, în regia maghiarului KERO®, a ales să onoreze partitura fără a încerca să o „modernizeze” forțat, potențând însă comedia. Intriga — o arhitectură familiară de iubire interzisă prin bariere sociale — funcționează aici ca un motor pentru o comedie vivace de situație și de moravuri. Tema a trecut Atlanticul, devenind subiectul a numeroase filme din Golden Age of Hollywood, dar opereta propriu-zisă a făcut carieră mai ales în Ungaria și Austria, ținând de specificul local.

Orchestra a redat cu finețe trecerile de la melosul maghiar, cu acel rubato specific, la rigoarea ritmică a valsului vienez. Spectacolul abundă în aplauze la scenă deschisă — acele reacții care au cam dispărut în teatrul contemporan, deși reprezentau un barometru al succesului până în 1989. Unele reprize de aplauze au fost atât de lungi, încât actorii au trebuit să marcheze o pauză.

La premieră, la care au asistat și KERO® și ministrul Culturii, Demeter Andras, a existat și un moment de suspans, când echipa tehnică a pierdut pentru câteva clipe sonorizarea, dar actorii-cântăreți au trecut peste aceste momente fără să se piardă.

Cu excepția acestei mici defecțiuni tehnice, premiera a reputat un succes cert.  Opereta cere interpreți capabili să execute o piruetă vocală dificilă și, în secunda următoare, să livreze o coregrafie complexă și o replică spirituală fără a pierde pulsul muzicii. În rolul principal, soprana Rodica Ștefan (Mihaela Alexa într-o distributie alternativă)reușește să capteze această dualitate: este mândră și vulnerabilă, stăpânind ariile de ceardaș cu o pasiune care nu devine niciodată stridentă. Distribuția îl confirmă pe tânărul tenor Octavian Ene într-o poziție centrală, acesta consolidându-și statutul de solist principal după succesul din „Romeo și Julieta”. Interpretarea sa punctează maturizarea tehnică și o prezență scenică adaptată cerințelor de june prim.

Un punct de maximă intensitate a fost reprezentat de interpretarea explozivă a Ameliei Antoniu în rolul Anhiltei (mama prințului Edwin), cândva Hilde, ea însăși o stea de cabaret care „s-a măritat bine” și s-a contaminat de prejudecățile aristocratice. Viața montării pulsează și în rolurile secundare, care dau sare și piper comediei, transformând numerele muzicale în explozii de energie care ridică sala în picioare; amintesc aici cuplul Stazi și Boni, interpretați de Cristina Popa și Victor Ion  (un tenor înzestrat, cu talent și muzical, și comic).

Arhitectura muzicală a lui Kálmán se bazează pe o tensiune permanentă între structura fixă a valsului și libertatea ceardașului. În numerele de forță, precum aria de intrare a Silviei, linia vocală urcă în trepte de intensitate care cer un control absolut asupra volumului și respirației. Trecerea de la momentele de liniște la intervenția masivă a alămurilor și a percuției transformă partitura într-un dialog continuu de forțe, unde solistul trebuie să își câștige locul în fața unei orchestre dense.

Kálmán a scris o muzică bogată, care necesită o mână ușoară pentru a nu deveni indigestă. Dirijorul a înțeles că melancolia acestei partituri se simte cel mai bine atunci când picioarele personajelor continuă să danseze frenetic. Nu există pauze moarte în acest flux; totul se leagă într-o suită de momente care ne amintesc că divertismentul pur, executat la acest nivel de profesionalism, este o formă de artă în sine.

KERO® a creat un spectacol cu scene de ansamblu estetice, o coregrafie inspirată din stilul epocii și un umor constant, de calitate, vizibil mai ales în actele doi și trei. Această Prințesă a Ceardașului este un toast ridicat în onoarea unei lumi dispărute, dar care, prin sclipirea muzicii, continuă să vorbească publicului contemporan despre dragoste și prejudecățile care o pun la încercare.

În concluzie, spectacolul promite o seară de muzică și delectare.

Cronică de Alexandra ARES

SILVIA