Pe 20 martie 2026 – Sala Atelier a Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București a primit, în turneu, spectacolul „Savanta Conspirație”, o coproductie a Teatrul Național Târgu-Mureș și a Universității de Teatru din Tg.Mureș condusă de rectorul Sorin Crișan. Adaptare și regie Marius Oltean, după celebra schiță „Ismail și Turnavitu” de Urmuz, cu decor semnat tolt de Oltean și Gavril Siriteanu.
Un spectacol viu, șocant, interpretat cu o siguranță vocală și scenică de invidiat. Pe scenă: doi bărbați vor să facă politică. Unul a fost ventilator la cafenea, altul e compus, în mare parte, din rochie și favoriți. Lumea în care intră funcționează după reguli pe care nimeni nu le explică și pe care toată lumea le respectă.
Demetru Demetrescu-Buzău, cunoscut sub pseudonimul Urmuz, a scris la începutul anilor 1920 niște schițe scurte care refuzau orice convenție narativă a epocii, aducînd astfel suprarelismul în literatura română. Fără poveste clasică, fără personaje psihologice, fără logică liniară, fără morală. Ismail și Turnavitu trăiesc într-o lume în care un funcționar poate fi un ventilator de pompieri, puterea se exercită prin seducție și simulacru, iar relațiile umane se reduc la simbioze ciudate. Eugen Ionescu, în 1965, în „Les Lettres nouvelles”, îl saluta ca pe „un precursor al revoltei literare universale” și „un fel de Kafka mai mecanic și mai grotesc”. Din aceste texte s-a născut ceea ce numim astăzi teatru absurd: nu o imitație a realității cotidiene, ci o disecție a regulilor sale ascunse – inerție socială, mimetism al puterii, falsă justiție – prin mecanisme ilogice care funcționează cu o precizie matematică.
Paginile au supraviețuit pentru că sunt incomode: nu se lasă citite liniștit, nu se lasă uitate și nu se lasă montate ușor. Marius Olteanu a preluat schița „Ismail și Turnavitu” și a construit un spectacol pe care îl numește el însuși, în program „anti-teatru”. Nu ilustrează textul, nu îl adaptează în cheie psihologică. Îl demolează și îl reactivează ca pe o mașinărie autonomă. Programul de sală devine parte integrantă a dramaturgiei: cititorul-spectator parcurge simultan proza lui Urmuz și comentariile lui Oltean despre decadentism ca „non-artă”, despre spectacol ca bufonerie logică sau despre relația Ismail–Turnavitu ca intimitate parodică (Sorin Crișan, pg. 16).
Pe scenă, cinci interpreți activează întregul mecanism. Un tată (Domnul) și fiul (Smail) care doresc să dea jos guvernul ca sa-l inlocuiască cu unul care sa lucreze pentru el, doi sicofanți lingușitori care le cer protecția, Turnavitu și Solicitatorul (care dorește un post de conducere în orice minister sau măcar puțin lemn), o Femeie care reprezintă iubirea care caută protecție absurdă a personajului celui mai puțin capabil să o ofere.
Mihai Rădoi, un actor foarte versatil, dă viață unui Smail când cu rochii, când cu perciuni, cînd cu ambele, amoral, imoral, protector ambigu, care fascinează scenic și promite o carieră de vârf.
Costin Bucătaru construiește un Turnavitu care este cameleonul social perfect: adaptabil, lingușitor, imoral, capabil să transforme improvizația și lipsa de caracter într-o artă a supraviețuirii. Bogdan Țenț întruchipează autoritatea abstractă numită „Domnul” (sau tatăl, în viziunea regizorului) rostind cu o gravitate glacială sentința „Nu poți să faci abstracție de ceea ce ești”. Irisz Kovacs transformă Femeia într-o metaforă vie a vulnerabilității, Rareș Mateiță interpretează Solicitatorul ca figură a masei tăcute, „risipită în societatea de astăzi”, care așteaptă recompense de la centrele de putere fără să mai muncească. Toți actorii sunt foarte buni.
Decorul – un perte cu un ou alb enorm in relief, rotativ și altul săpat ca o mini logie, o cușcă de sticlă luminată în albastru intens, o ciupercă uriașă galbenă cu picior solzos, plicuri și pene împrăștiate pe jos – comletează mecanismul suprarealist. În momentele de maximă tensiune, actorii sar cu pumnii în aer, penele explodează în aer ca o furtună albă, fețele se mânjesc, iar publicul urmărește perplex comedia și dizlocarea cuvântului prin asocieri neașteptate, absurde, fixate în structuri verbale ce par altenativ logice și ilogice. Motorul dramatic – Smail își folosește carisma pentru a vinde o falsă justiție socială, iar întregul spectacol se construiește ca o conspirație savantă împotriva realismului.
O experiență interesantă care a lăsat spectatorii perplecși. Unul din spectatori a plecat furios că nu a înțeles logica. Acesta este suprarealismul, scapă firului liniar al acțiunii/rațiunii prin asociații suprinzătoare. Actorii din Tărgul Mureș au arătat încă o dată că au curaj artistic și o pregătire scenică și vocală de primă clasă.
Cronică de Alexandra ARES
