Sâmbătă seară (14 iunie), am văzut la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” spectacolul Contracţii, având la bază piesa cu acelaşi titlu a dramaturgului englez Mike Bartlett, şi am fost impresionat şi şocat. Spectacolul are un impact puternic asupra publicului.
Cine este autorul piesei? Mike Bartlett este unul dintre promotorii „generaţiei de aur” a dramaturgiei britanice din ultimii douăzeci de ani. Dramaturg şi scenarist de film şi televiziune, Bartlett a fost nominalizat la Premiile BAFTA pentru seriile TV The Town şi Doctor Foster şi este cunoscut pentru piese precum Cock (premiul Olivier în 2009), Medea, Bull, An Intervention, King Charles III (adaptată pentru BBC în 2017) şi Contractions (nominalizată pentru TMA Best New Play în 2008), multe dintre ele fiind jucate şi în România.
Piesa şi spectacolul Contracţii ne vorbesc despre ce se întâmplă mai rău cu omul, cu fenomenul uman şi cu specia umană în această etapă istorică. Este un strigăt de alarmă despre situaţia gravă şi periculoasă în care este societatea umană şi despre ce se va întâmpla cu noi ca oameni în viitor. Am receptat şi piesa, şi spectacolul ca şi cum cineva ţi-ar arunca în faţă cu adevărul, care este o suliţă ascuţită ce te străpunge.
Am citit mai întâi textul, este al unui profesionist, scris cu o economie de cuvinte extraordinară, cu un limbaj repetitiv, insipid (îţi aduce aminte de teatrul absurdului al lui Eugène Ionesco), cu o sărăcie de substanţă epică lucie. Vai, iar când ajungi la sfârşitul şi al piesei, şi al spectacolului şi ai viziunea de ansamblu a mesajului pe care ţi-l transmit şi dramaturgul, şi regizorul, realizezi cât de mare este această piesă şi ce adevăr îngrozitor îţi transmite.
Pe scurt, epicul piesei este de o sărăcie şi de o transparenţă de sticlă. Suntem în biroul unei corporaţii, la birou se află managera (Elisa Pîrvan), care are în faţă un leptop. În această poziţie, ca un condamnat, va sta aproape tot spectacolul, simbol al omului capturat de tehnologie. La anumite intervale, o va chema pe Emma (Ioana Tănasă), o funcţionară la compania de vânzări, pe care o va chestiona în legătură cu relaţiile ei cu colegele de birou, dar mai ales în legătură cu relaţia ei cu iubitul său, Darren. Numai atât se întâmplă în piesă. Limbajul dintre manageră şi Emma e, cum spuneam, de o sărăcie dusă la limită, plin de aceleaşi automatisme serbede:
„Managera: Emma! Intră. Stai jos. Cum te simţi?
Emma: Bine.
Managera: Bun. Bun.
Emma: Cum te simţi?
Managera: Oh, eu? Şi eu tot bine. Mulţumesc că m-ai întrebat! Mulţumesc că m-ai întrebat, Emma! Şi cum îţi merg treburile la muncă?
Emma: Sunt bune. Mulţumesc!
Managera: Povesteşte-mi.
Emma: Mă acomodez bine. Cifrele mele de vânzări au fost la început mediocre şi au devenit mai bune. Da, cred că toate merg cum trebuie. Mersi!”
Şi aşa se derulează întregul spectacol. Este redată astfel decăderea limbajului până la folosirea numai a câtorva cuvinte golite de sens şi de substanţă, până la absurd, folosit de manageră, şi a relaţiei ei cu funcţionarii pe care-i controlează în acest univers al companiei, golit de orice semnificaţie umană. Iar în spatele limbajului se văd bine sărăcia şi golul din sufletele personajelor. Este ca şi cum, prin acest limbaj redus la câteva cuvine şi aceste automatisme, ne-am întoarce în epoca de piatră. Suntem într-o epocă a sărăcirii afectivităţii, a gândirii, a limbajului, a regresiei umane, a ceea ce este specific în noi.
Aflăm astfel că Emma are un iubit cu care se întâlneşte, cu care are un copil, deşi o cerinţă a regulamentului corporaţiei este să nu existe o „relaţie romantică şi sexuală” între funcţionari. Ni se sugerează clar că, de fapt, corporaţia (care este personajul principal şi nevăzut şi al piesei, şi al spectacolului, este stăpânul vieţilor oamenilor, al sufletelor lor) controlează şi distruge totul. Până şi esenţa, nucleul cel mai adânc din fiinţa umană, care ne defineşte ca oameni şi specie, dragostea şi sexul.
Potrivit regulamentului (corporaţia îşi controlează şi conduce funcţionarii prin regulamentul care este drastic şi prin managera care veghează la aplicarea lui strictă), Emma trebuie să se despartă de iubitul ei, Darren, care este trimis să lucreze la Kiev. Apoi, i se spune că trebuie să-şi omoare copilul, pentru că el înseamnă perpetuarea relaţiei „romantice şi sexuale a Emmei cu soţul ei”, ceea ce corporaţia nu permite. După care, managera îi cere să dovedească în mod concret moartea copilului. Şi Emma merge în cimitir, îşi dezgroapă copilul cu care vine şi i-l pune pe masă managerei, într-o cutie de ghete. Scena este de un dramatism sfâşietor. Am auzit lângă mine spectatori plângând, eu însumi am plâns. În aceste scene dramatice, actriţa Ioana Tănasă a fost extraordinară. Îi prevedem un mare viitor de tragediană.
Pentru că se revoltă împotriva condiţiei ei umane de simplu obiect, Emma este obligată să se supună unui control psihiatric, pentru că revolta ei (ultimele semne de omenesc din fiinţa umană) şi faptul că vânzările au scăzut sunt semne ale unei anormalităţi, ale ieşirii din sfera regulamentului. De fapt, din sfera umanului. Or corporaţia este o maşinărie nevăzută implacabilă, axată numai pe mărirea profitului, pe creşterea vânzărilor. În acest univers absurd şi toxic, în afară de creşterea vânzărilor, nu mai există nimic. Omul e o simplă unealtă, un obiect manevrat de companie. Omul nu-şi mai aparţine.
După tratamentul psihiatric, Emma se întoarce la birou şi, pentru că a fost dresată, robotizată, vedem acum o Emma veselă, „normală”, care şi-a reluat postul şi care are rezultate bune, căci vânzările cresc.
E foarte bine. Cresc vânzările. Altfel spus, a fost învins şi extirpat şi ultimul sâmbure de omenesc din fiinţa bietei funcţionare. Acum nu mai simte durerea pierderii copilului, nu mai are conştiinţă, nu mai suferă, este chiar bine. Aşadar, piesa şi spectacolul sunt despre distrugerea şi a ultimei seminţe de ceea ce este omenesc în noi, în societatea capitalistă, de ceea ce ne defineşte ca fiinţă umană, ca specie dotată cu gândire şi simţire, capabilă să aibă opţiuni în viaţă sau să se revolte.
Mărturisesc că am ştiut încă de la început că o astfel de piesă este o mare încercare pentru tânărul regizor Alexandru Andrei despre care credem că a realizat un spectacol închegat, dramatic, plin de trimiteri la simboluri şi idei care se proiectează pe fundalul societăţii actuale şi al epocii. În fond, spectacolul realizat de tânăra echipă de artişti ne dezvăluie procesul dezumanizării societăţii, al îmbolnăvirii psihologiei oamenilor, a valorilor, a relaţiilor interumane, făcut de acest super-control (super-capitalism) canceros al corporaţiilor. De războiul antiuman, agresiv al corporaţiei, nevăzut, dar sugerat, care pătrunde în toate ungherele vieţii sociale şi umane, asemenea unei toxine.
Foarte inspirat spaţiul de joc gândit de scenografa Ruxandra Preda, un spaţiu îngust, în forma unui trapez mic, cu baza mică în fundal, de unde apare de fiecare dată Emma. Ni se sugerează astfel că spaţiul de joc este o gură deschisă care ne va absorbi pe toţi. Pereţii albi, de un alb stresant, care îţi opresc şi îţi răsfrâng privirea în tine, îţi sugerează, de asemenea, o închisoare albă. Şi cu adevărat ne găsim într-o închisoare în care oamenii sunt prizonieri şi cobai, obligaţi să devină roboţi „numai pentru a creşte cifra de vânzări a companiei”. (Şi această cifră de vânzări amintită mereu, obsedant, stresant este tot un personaj nevăzut, inuman.)
Elisa Pîrvan, în rolul managerei, este stăpână pe mijlocele sale artistice, portretizând funcţionarul stilat, care se controlează perfect. Cu ştiinţa şi tehnica manipulării subalternilor, creionează bine rolul de om instrumental, de fiinţă umană robotizată, din care a mai rămas doar surâsul lasciv. Este un rol greu făcut cu profesionalism.
La capătul opus al relaţiei, vedem o Emma (personaj creat cu talent şi dăruire) umană. La început, o tânără funcţionară surâzătoare, ezitantă, ingenuă, care habar nu are ce se va întâmpla cu ea, că va deveni pe parcursul piesei, prelucrată subtil şi cinic, un simplu obiect. Treptat, surâsul îi dispare, devine suspicioasă, neliniştită, interogativă. Vedem cum surâsul îi dispare, iar chipul îi devine încordat ca o mască. Se întunecă. Reuşeşte perfect să treacă de la o stare la alta în modul cel mai firesc. De la starea de ingenuitate la starea de îngrijorare, ca un animal hăituit care se pregăteşte de apărare, la starea de revoltă, când se dezlănţuie şi urlă de durere. Este o scenă lungă, moment în care aud în spatele meu pe cineva plângând. Actriţa Ioana Tănasă reuşeşte să transmită cu o forţă extraordinară tot tragismul momentului. Apoi, după tratamentul psihiatric, redevine acea funcţionară afabilă, disciplinată, care răspunde corect întrebărilor (aceleaşi, de tonomat învârtit). Jocul actriţei este aşa de subtil, încât chipul şi gesturile ei, fiinţa ei îţi transmit că acum a devenit o legumă şi un robot perfect, fără nimic uman în el.
Privit într-o viziune largă, spectacolul este o sinteză care reuşeşte să dea expresie şi forţă textului dramatic, transmiţând toate acele idei, tot acel comentariu conţinut de text, la care aş adăuga această observaţie foarte importantă. Personajele piesei sunt engleze, englezoaice, şi în Anglia trebuie că piesa a fost englezească. Ei bine, printr-un joc subtil, meritul este al întregii echipe, personajele şi povestea spusă de spectacol au ceva românesc în ele.
La final, am văzut un spectacol interesant, inventiv (ne gândim la regizorul Alexandru Andrei şi la scenografia semnată de Ruxandra Preda, dar şi la jocul original, inspirat al celor două actriţe, Elisa Pîrvan şi Ioana Tănasă) şi impresionant, care reuşeşte să transmită unul din mesajele importante ale perioadei istorice în care trăim: strivirea şi îmbolnăvirea omului, a umanului din noi, de către corporatismul cinic şi agresiv. Şi piesa, şi spectacolul sunt un strigă de avertisment al zilelor noastre, care ne spune dureror că ne găsim într-o perioadă istorică bolnavă şi periculoasă, în care esenţa umană este controlată, agresată şi… distrusă.
Cronică de Ştefan DUMITRESCU, dramaturg, poet, prozator, critic literar
(Foto: tnb.ro)
Contracţii
de Mike Bartlett
Traducerea: Alexandru Andrei
Regia: Alexandru Andrei
Scenografia: Ruxandra Preda
Light design: Nicoleta Ivan
Sound design: Sarah Radu – Mitrofan
Animaţii video: Irina Miclăuş
Distribuţia:
Managera – Elisa Pîrvan
Emma – Ioana Tănasă
Producător: TNB
Data premierei: 14 iunie 2025
