Andrei Şerban electrizează scena TNB cu premiera naţională a piesei „Mary Stuart” de Robert Icke

După o absenţă de 32 de ani de pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti (TNB), renumitul regizor Andrei Şerban s-a întors cu un spectacol intens şi contemporan, care reimaginează pentru publicul de azi rivalitatea istorică dintre două regine iconice – Mary, regina Scoţiei, şi verişoara sa, Elizabeth I a Angliei – într-o lume dominată de bărbaţi.

Pentru bucureşteni, revenirea lui Şerban la TNB este un eveniment major. Absenţa sa de la această instituţie de prestigiu a fost resimţită ca fiind puţin stranie, mai ales având în vedere contribuţiile sale de excepţie la peisajul cultural postcomunist. După căderea regimului Ceauşescu, Şerban s-a întors la Bucureşti şi a jucat un rol esenţial în redefinirea Teatrului Naţional cu Trilogia antică (Troienele, Electra şi Medeea), un spectacol care a uimit publicul român şi a declanşat reconstrucţia din temelii a acestei instituţii de cultură, deschizând-o către Occident.

Piesa dramaturgului-regizor Robert Icke a avut premiera londoneză în decembrie 2016, la şase luni după referendumul fatidic care a decis Brexit-ul (finalizat abia în 2020). Este o adaptare contemporană a piesei omonime publicate de Schiller în 1800. Icke a folosit şi el o rotativă, personaje îmbrăcate modern, iar la final o Elisabeta îmbrăcată în straie istorice, cu mască, „care se roteşte ca o prăjitură”. În viziunea lui Icke, cele două regine reprezintă două feţe ale aceleaşi monede: religia (catolică vs. protestantă), iubirea (trăită sau reprimată prin virginitate) şi dreptul la tron (disputat, în cazul Elisabetei, din cauza presupusului adulter al Annei Boleyn, şi în cazul Mariei Stuart, din cauza celor trei căsătorii nefericite). Maria, cândva regina Franţei, este închisă de 19 ani de verişoara ei, care se teme că aceasta vrea să-i ia tronul. Totodată, coroana Elisabetei I devine, la rândul ei, o „celulă de închisoare împodobită cu bijuterii”, care o constrânge să acţioneze ca un om politic.

Moneda este literalmente aruncată la începutul spectacolului, determinând care dintre cele două actriţe va juca rolul Mariei Stuart şi care pe cel al Elisabetei. La vremea respectivă, această „găselniţă” a lui Robert Icke a stârnit multă vâlvă şi a accelerat vânzarea de bilete a fanilor doritori să vadă ambele versiuni. De fapt, practica aruncării monedei pentru deciderea rolurilor înainte de reprezentaţie are vechime mult mai mare în teatrul clasic englez.

Asistăm deci la adaptarea pentru România a unei adaptări londoneze de mare succes (a lui Icke), cam ca Hedda Gabler montată la început de an în România chiar de Ostermeier. Deci, nu un produs cu totul original ca premiera lui Silviu Pucărete cu Gertrude de Radu F. Alexandru şi cea a lui Radu Afrim cu La câţiva oameni distanţă de tine de Dan Coman, dar un produs artistic de înaltă clasă.

În viziunea de ultimă oră a lui Andrei Şerban, conflictul dintre cele două regine este văzut ca o ciocnire între suveranişti (reprezentaţi de Elisabeta I), care proclamă „Make England Great Again” şi urmăresc ruperea de Europa catolică şi de Papă (un Brexit avant la lettre, început de Henric al VIII-lea), şi o „uniune europeană catolică” exercitată de o papalitate extrem de puternică. Aceasta, atunci ca şi acum, priveşte cu încruntare tentativele suveraniste ale statelor şi monarhilor, încercând să le descurajeze prin toate mijloacele. Excomunicarea Elisabetei I de către Papă apare ca un exerciţiu de „cancel culture” din secolul al XVI-lea, iniţiat de o papalitate care forţa monarhii (şefii de state occidentale) să se conformeze politic şi ideologic ideii europene a vremurilor. Celulele de simpatizanţi (anglicanii convertiţi la catolicism) sunt, în această cheie, „progresiştii pro-europeni” ai epocii, gata să se sacrifice pentru triumful ideilor papalităţii – Bruxellesul de atunci.

Sub idealismul militant însă, ambele tabere sunt mânate de aceeaşi dorinţă de maximizare a puterii personale, în funcţie de conjunctura care, prin tragerea la sorţi a destinului, i-a plasat la naştere într-o tabără sau alta. Inteligenţa lui Andrei Şerban transformă totul într-un studiu al jocurilor de putere, al bătăliei pentru imagine în mijlocul abuzurilor cumplite (vezi anularea alegerilor din România în decembrie 2024) şi al propagandei orchestrate din culise. Aceasta tulbură intenţionat apele pentru a oferi publicului iluzia unor conducători drepţi şi a unor procese cinstite, care respectă legea. Prudenţa Elisabetei de a evita asocierea cu crima menită să-i consolideze puterea şi să-i elimine rivala la tron reflectă modul în care monarhii din toate timpurile au încercat să-şi mascheze nelegiuirile sub ceea ce, mai recent, preşedintele Biden a numit plausible deniability – acele adevăruri incomode sau acte de corupţie care pot fi negate în mod plauzibil. Riscul, atunci ca şi acum, este ca aceste nelegiuiri poleite cu minciuni să creeze martiri, iar voinţa poporului să se întoarcă împotriva conducătorilor ca o frunză în bătaia vântului.

În marile jocuri de putere, micul slujitor al autorităţii, prins ca un ţânţar în plasă, aleargă bezmetic, încercând zadarnic să scape de misiunea de a executa ordinele evazive ale marilor crime politice. Este momentul în care cei mici sunt nevoiţi să-şi asume deciziile cumplite ale celor mari şi să le transpună în fapt. Această scenă, excelent scrisă de Icke, regizată cu măiestrie de Andrei Şerban şi interpretată cu un fler superb de Ciprian Nicula, în rolul lui Davidson, secretarul reginei Elisabeta, a fost, de fapt, cel mai puternic moment al unui spectacol care abundă în monologuri şi replici de mare tensiune.

La rândul său, ambasadorul Franţei, jucat cu rafinament şi umor de Mihai Calotă, întruchipează dispreţul unei Europe mai civilizate şi efeminate faţă de „maidanul”, nu românesc sau ucrainean, ci elisabetan.

Două dintre cele mai bune actriţe ale generaţiei lor, Nicoleta Lefter şi Raluca Aprodu, au oferit reprezentaţii de mare forţă în rolurile Mariei Stuart şi Elisabetei în seara premierei din 12 decembrie. (Distribuţia alternativă cu Ofelia Popii va fi prezentată într-o cronică viitoare semnată de Dinu Grigorescu.)

Spectacolul începe într-o cheie modernă, cu prezentarea unor documente incriminatoare împotriva Mariei Stuart – rapoarte xeroxate ce amintesc de dosarele fabricate din zilele noastre, menite să compromită candidaţi politic. Acuzaţiile sunt rostite în microfoane, ca la mitingurile electorale, iar actriţele deapănă backstory-ul pe un ritm accelerat, parcă pe „speed”. Regia sacrifică intenţionat subtilitatea şi pauzele dramatice pentru un ritm extrem de alert, electrizant, care traversează galopant o vastă întindere epică.

Icke a adaptat limbajul dens şi retoric al lui Schiller într-un dialog mai direct şi contemporan, făcând piesa accesibilă publicului modern. Textul său simplificat accentuează realismul psihologic şi imediatitatea emoţională, în locul discursurilor grandilocvente caracteristice stilului romantic al lui Schiller. Această schimbare mută accentul de la măreţia istorică la luptele personale ale personajelor, aliniind piesa cu gusturile contemporane pentru drame intime.

Interpretările actoriceşti sunt, fără îndoială, unul dintre cele mai valoroase aspecte ale spectacolului. Nicoleta Lefter şi Raluca Aprodu îşi construiesc personajele cu profunzime şi forţă dramatică, conferind fiecărei regine trăsături distincte care reflectă nu doar statutul lor regal, dar şi fragilitatea umană. Maria Stuart, jucată de Lefter, este o femeie plină de curaj şi ambiţie, dar şi marcată de trădări şi sacrificii, în timp ce Elisabeta I, interpretată de Aprodu, este o regină calculată, dar care nu poate scăpa de propriile ei conflicte interioare şi vulnerabilităţi. Relaţia dintre cele două, marcată de rivalitate, dar şi de o înţelegere tacită, defineşte dinamica scenică.

În plus, spectacolul nu se limitează doar la o analiză a reginelor şi a deciziilor lor politice, ci adresează şi teme universale precum izolarea, sacrificiul personal pentru putere şi conflictul între datoria faţă de stat şi dorinţele personale. Andrei Şerban reînvie (ca şi Icke) o lume de mult apusă, dar o face într-un mod care face ca acele tensiuni şi dileme morale să fie deosebit de relevante şi pentru societatea contemporană.

Atmosfera generală a spectacolului este una electrizantă, cu momente de maximă intensitate dramatică, dar şi de reflecţie profundă asupra naturii puterii şi a sacrificiilor necesare pentru a o păstra.

Dacă versiunea în limba engleză a fost mai sobră, cu două actriţe mai în vârstă (potrivit realităţii istorice, Maria Stuart avea 45 de ani în anul decapitării, iar Elisabeta avea 54), Andrei Şerban a ales să facă spectacolul său mai „sexy” şi mai vibrant. În viziunea sa, reginele nu sunt doar figuri istorice trecute de prima tinereţe, ci femei foarte atrăgătoare, cu o încărcătură emoţională puternică, animate de o rivalitate nu doar regală, ci şi feminină. Contele de Leicester, superb interpretat de carismaticul Emilian Oprea, are o alură uneori hollywoodiană, aşa cum se vede în momentul cu Singing in the Rain. De fapt, cu prezenţa sa atractivă, care aminteşte de un Jean Marais tânăr, Emilian Oprea este genul de actor cu mare potenţial pentru cinematografie.

Cele două regine au roluri grele cu monologuri de mare intensitate, mai ales în scena (fictivă din punct de vedere istoric) în care se întâlnesc. Nicoleta Lefter este foarte potrivită pentru rolul reginei adorate pentru frumuseţea ei senzuală, văduvă la 16 ani, cu regentul Franţei, şi acuzată că s-ar fi recăsătorit cu bărbatul suspectat că i-a asasinat cel de-al doilea soţ. O prezenţă mândră şi nu de puţine ori sfidătoare, pe care o admiri, o compătimeşti şi uneori o deteşti în acelaşi timp. Raluca Aprodu o umanizează pe Elisabeta istorică (de 54 de ani) atât de mult, încât o transformă într-o fată nesigură pe ea însăşi (ca femeie), dar vanitoasă şi capricioasă, pe care însă nu poţi să nu o placi şi să o înţelegi, deşi ordonă decapitarea rivalei sale.

Alături de ele, Ştefan Mihai, adus de la Teatrul de Stat din Constanţa, a debutat cu brio pe scena TNB, creând un tânăr Mortimer pe jumătate vulnerabil, pe jumătate fanatic, atras nebuneşte de Mary Stuart, pe care vrea să o elibereze atât din închisoare, cât şi de atracţia ei pentru favoritul reginei Elisabeta, contele de Leicester. Este un actor de compoziţie, cu multă versatilitate şi multe faţete, care are o prezenţă scenică aparte (ca şi Tudor Cucu-Dumitrescu, într-o distribuţie alternativă). Excelenţi au fost şi Mihai Călin, în rolul tatălui lui Mortimer, un gardian care personifică fairplayul englez şi refuză să-şi trădeze principiile chiar la rugămintea reginei, Marius Bodochi, în rolul înţeleptului Lord Talbot, personajul care livrează replicile cele mai profunde ale spectacolului, şi Conrad Mericoffer, ministrul de justiţie al reginei, al cărui zel duce la decapitarea sărmanei Mary Stuart.

Premiera spectacolului Mary Stuart la TNB este, aşadar, un comeback extraodinar al lui Andrei Şerban pe scena naţională, un eveniment cultural de excepţie ce reuneşte laolaltă tradiţia teatrului clasic şi inovaţia regizorală, fiind o invitaţie pentru spectatorii de azi să reflecteze asupra unui trecut istoric care, în multe feluri, continuă să reverbereze în prezent. Pleci acasă întrebându-te: azi pe cine „ghilotinăm” în pripă, din frica rivalităţii, pe baza unor documente fabricate?

Cronică de Alexandra ARES

(Foto: Florin Ghioca)

Mary Stuart

adaptare de Robert Icke după Friedrich Schiller

Traducere: Irina Velcescu

Regie: Andrei Şerban

Regizor asociat & versiune scenică: Daniela Dima

Decor: Helmut Stürmer

Costume: Corina Grămoşteanu

Muzica: Alexei Ţurcan

Video design: Andrei Cozlac

Lighting design: Cristian Niculescu

Distribuţia:

Data premierei: 12 – 13 decembrie 2024

În cazul acestui spectacol, convenţia prevede distribuirea rolurilor principale în ziua fiecărei reprezentaţii. Atribuirea rolurilor celor două regine – Mary Stuart şi Elizabeth I – se va face prin tragere la sorţi înaintea fiecărei reprezentaţii.