La deschiderea noii stagiuni, spectatorul avizat nu trebuie să rateze Ludwig, montarea Teatrului Odeon semnată de Dragoș Galgoțiu, bazată pe textul dramaturgului austriac Thomas Bernhard (1931–1989), cunoscut pentru teatrul său absurd, grotesc, nihilist. Regizorul a restructurat radical piesa Ritter, Dene, Voss (1981), aducând în prim-plan figura lui Ludwig Wittgenstein, nu doar ca personaj, ci și prin scrierile și ideile sale, într-o reinterpretare care pune în discuție relația dintre gândire, artă și realitate.
Dacă premisa poate părea aridă, spectacolul lui Dragoș Galgoțiu are ceva din disciplina unui vis lucid: fiecare gest e calibrat la milimetru, fiecare tăcere respiră un sens secret. Muzica rarefiată, interbelică, redesenează spațiul ca într-un tablou viu, unde visul, erosul și reflecția coexistă. Paradoxal, textul însuși – construit în jurul limbajului și al gândirii unui filosof – pare să se retragă deseori în umbră, cedând locul unei sinteze scenice aproape pure: ritm, energie, lumină, respirație.
Spectacolul lui Galgoțiu e un un masterclass de teatru pe un text absurd. Se spune că un mare actor poate recita cartea de telefon și să o facă să sune ca Shakespeare; aici, deseori, actorii sunt atât de buni încât întreaga producție transformă textul într-o materie scenică vie, care surclasează litera. Au existat momente când am avut senzația că totul ar fi fost la fel de fascinant dacă s-ar fi vorbit într-o limbă indescifrabilă.
Bernhard nu e un dramaturg comod. În Ludwig filosoful tânăr și carismatic se întoarce acasă după o perioadă petrecută de izolare într-un spital de psihiatrie care i-a fost prielnică pentru meditație; două surori, actriţe, diferite ca temperament dar pline de iubire pentru fratele genial, îl așteaptă cu dor, dezvăluind amintiri, temeri, rivalități și vise. Se creează un prânz familial aparent idilic, infuzat de muzică interbelică pe un gramofon, dar derapajele, disonanțele și comicul negru acaparează situația. Casa copilăriei devine astfel un loc al confruntării – cu sine, cu limbajul, cu așteptările, cu trecutul.
Ludwig revine schimbat, scandalos, fracturat. Regia nu caută să ofere un portret istoric, ci să pună spectatorul în fața întrebării: Cum se trăiește cu un spirit care vrea absolutul, dar e condamnat la fragilitatea trupului şi derizoriul lui aici şi acum?
Protagonistul Eduard Trifa, (un mare tânăr actor) aduce o prezență sculptată, retrasă, care ascunde prăpastia dinăuntru și furia cuiva care a trăit ascetic între claritatea rațiunii și întunecimea depresiei. O prezență criptică, destructivă, nihilistă, greu digerabilă, care are de concurat cu propriul mit și cu o lume locvace în care se pierde. Surorile lui, interpretate cu măiestrie de Antoaneta Zaharia și Sabrina Iașchevici, construiesc personaje seducătoare, contradictorii, oscilând între grija sufocantă și ironie toxică, dragoste și gelozie reciprocă.
Spectacolul confruntă idei despre teatru, familie, filozofie și medicină. Firul comun al acestora se conturează treptat pe parcurs, în jurul unei statui imaginare – fetișizată – sugerată de mulajul filosofului.
Tema așteptării – ca moment superstițios al posibilului – este pusă în tensiune cu absurdul; idealul intelectual sau filosofic devine pretextul unei performanțe de suferință. Logica uzuală nu se aplică, dar spectacolul operează prin scurtături subliminale care îţi întră in minte și suflet.
Tripticul format de filozof, doctor și clovn în căutarea adevărului absolut în filosofie, știință și artă mi-a amintit, ca procedeu dramaturgic, de filmul Călăuza al lui Tarkovski. Filozoful, asemenea Scriitorului sau Profesorului, caută adevărul în mod rigid și abstract; doctorul, jucat de Marius Damian, descompune mecanismele creierului și revelează limitele materiale ale omului, oferind un adevăr concret, dar grotesc; iar clovnul, interpretat de Laurențiu Lazăr, expune contradicțiile gândirii logice, funcționând ca un ghid teatral care veghează asupra celor ce încearcă să pătrundă necunoscutul.
Prezentul real, modern este punctat de studenta îndrăgostită de filozof (Ruxandra Maniu), care, în ținută punk – cu role, rucsac și culori stridente – întreține pauzele dintre acte cu citate din Bernhard, în postura unui discipol wittgensteinian.
Decorul, semnat tot de Galgoțiu, costumele Lia Manțoc, grafica Sabina Spatariu și sculptura moale („soft sculpture”) de Ovidiu Poițelea Hariuc contribuie la o estetică retro, stilizată. Imaginea picturilor (după Wanda Decca) – reproducerile enorme – se cer privite ca portaluri către interiorul personajelor, reflectări distorsionate ale a ceea ce Ludwig a lăsat în urmă și ale proiecțiilor despre el ale celor din jur.
În concluzie, Ludwig este un spectacol despre un tip de geniu care nu se mai fabrică. Și dacă ar mai apare, ar trece neobservat. Lumea modernă n-ar mai ști ce să facă cu un Wittgenstein: prea intens, prea tăcut, imposibil de monetizat. În ziua de azi, creatorul interiorizat, care își permitea luxul tăcerii și al absenței, a fost înlocuit de figura talentului în autopromovare, energic și omniprezent, obligat să “se vândă” zilnic, cu postări strategice pe Facebook, Instagram sau TikTok, sub presiunea unei piețe care îi măsoară valoarea artistică și relevanța în urmăritori și like-uri. Într-o lume care confundă popularitatea cu meritul, Ludwig este refuzul.
Cronică de Alexandra Ares
LUDWIG de Thomas Bernhard
Distribuție
Eduard Trifa
Antoaneta Zaharia
Sabrina Iașchevici
Ruxandra Maniu
Marius Damian
Laurențiu Lazăr
Regie și decor
Dragoș Galgoțiu
Costume
Lia Manțoc
Grafică
Sabina Spatariu
Soft sculpture
Ovidiu Poițelea Hariuc
Următorul spectacol este pe 9 octombrie.
