Festivalul Independent La Mustaţă, denumire omonimă cu Teatrul La Mustaţă, fondat de soţii Andreea şi Axel Moustache, a debutat în forţă şi pe caniculă în Sala „Radu Beligan” a Teatrului de Comedie, care a oferit prestigiul spaţiului scenic şi toate instalaţiile tehnice necesare. Am acceptat cu plăcere invitaţia de a fi jurat special, dar nu pot ignora că sunt un dramaturg care a debutat pe scenă la Teatrul de Comedie, în 1978, şi că nu m-am numărat printre cei care au debutat şi au dispărut în neantul teatral. Ba dimpotrivă, cu ochii minţii mi-am revăzut trecutul şi cu ochii prezentului am urmărit cu mare atenţie ce piese atrag atenţia teatrelor independente, care ştim prea bine prin ce dificultăţi financiare trec.
Cel puţin opt sponsori au susţinut programul festivalier, nemilos pentru membrii juriului şi cronicari, întrucât i-a fixat pe scaune timp de aproape şapte ore, de la 15.00 până la 22.15, cu pauze insignifiante, ceea ce a necesitat un efort fizic şi psihic deosebit. Trebuie să iubeşti prea mult teatrul ca să accepţi supliciile lui!
Festivalul a plecat ca din puşcă printr-o generică şi destul de sumară prezentare, cu cele patru spectacole programate nonstop, cu foarte mici pauze şi fără recreaţii teoretice, care ne-ar fi permis să ne cunoaştem unii pe ceilalţi. Mă interesa ce dramaturgie vom vedea şi am văzut că ne interesează o dramaturgie anacronică care, la timpul respectiv, a fost suprasaturată mediatic, intrând în conştiinţa publicului şi a realizatorilor ca fiind o dramaturgie de succes.
Biloxi Blues
Ţinând seama de parteneriatul strategic de peste Ocean, am asistat la un spectacol despre armata americană aflată în pregătiri militare pentru o eventuală activitate în Europa, piesă scrisă de dramaturgul american Neil Simon şi prezentată cu un titlu exotic atractiv, Biloxi Blues, fiind, de fapt, o versiune americană a ceea ce publicul românesc cunoştea de la Moş Teacă, numai că acest Moş Teacă este un sadic conducător de detaşament cu tinerii mobilizaţi pentru pregătire şi război şi pe care îi şicanează peste limitele normalităţii, ceea ce, efectiv, nu este nicio noutate, mai ales în contextul războiului hibrid la care noi toţi aşteptăm de peste trei ani toate inovaţiile de a ucide prin arme ultramoderne. Deci, este o temă vetustă, consumată, dar foarte bine jucată de tinerii actori şi montată cu iscusinţă regizorală aproape profesionistă de Liviu Chiţu.
Tinerii (Alexandru Nicolae, Matei Spuză, Nicu Bulete/ Adrian Bumbeş, Alexandru Maxim, David Dumitriu/ Mikhail Jahed, Tudor Lăscuţ) sunt sinceri, atrăgători, cultivaţi, stresaţi şi torturaţi de acest paranoic şef, interpretat cu aplomb de Cristian Radu, dar a cărui dicţie ar trebui mai bine reglată în artileria replicilor, însă ei sunt şi romantici. După destul de multe discuţii, apar în scenă şi fetele (Teea Florea, Nicole Dima), ele schimbând atmosfera şi interesul piesei pe latura erotică prezentată spectaculos, dar decent. La un moment dat, apariţia fetelor frumoase şi bune dansatoare (Alexia Radu, Ioana Vlasie, Natalia Vacariu) şi mai ales muzica americană superbă care vine întotdeauna în ajutorul dramaturgilor şi în special al regizorilor prin farmecul pe care îl degajă fac să sporească interesul intrat pe o anumită linie moartă. Discuţiile repetate despre toxinele expulzate de tinerii răcari şi gesturile care indică dorinţa de act sexual fac parte din arsenalul nobil al dramaturgiei de la Shakespeare până în zilele noastre.
Spectacolul devine antrenant, dar problemele psihologice legate de vârsta tinerilor sunt etern valabile.
Aventuri în pijamale
A doua piesă, Aventuri în pijamale, este o adaptare americană a lui Mawby Green şi Ed Feilbert după o comedie franţuzească din cap până în picioare, după modelul interbelic prelungit în postbelic, foarte drag în Hexagon, care nu se ocupă de satire politice dure – ştim foarte bine ce a păţit săracul Molière –, ci preferă textele de bulevard, cu triunghiuri conjugale care se întretaie şi formează hexagoane şi o desfăşurare epică ce pare a fi infinită din pofta dramaturgului de a tot prelungi acţiunile care, la un moment dat, nici nu au o logică precisă interioară, adică lipseşte un act principal, lipseşte scrisoarea pierdută. Deşi apare o poliţistă cu cască de pompier extrasă din piesele lui Eugène Ionesco care se amestecă în tevatura generală, cu cătuşele la vedere, publicul se amuză, dar, în ciuda investiţiei actoriceşti foarte bune şi a talentului actorilor, nu se culeg aplauze la scenă deschisă, ceea ce este greu de admis într-o comedie bufă. De ce? Pentru că autorii devin redundanţi şi repetitivi, ca în cazul homosexualului excelent jucat, dar supraîncărcat de pitoresc până într-acolo încât orice surpriză a lui nu mai este o surpriză.
Un decor baroc, cu foarte multe obiecte de interior care trimit la epocă, îngreunează şi mai mult mişcarea personajelor, iar tumultuoasele replici se transformă în monologuri explicative excesive. Mă gândeam la bietele comedii ale scriitorilor români interbelici şi contemporani de o calitate net superioară total ignorate… Singura replică de umor este aceea a individului unisex care devine bisex, trisex în noaptea aceea de pomină, care zice la un moment dat: „Eu vreau în pat o persoană care să nu fie de sexul feminin”. Suntem la kilometri distanţă de hazul românesc ratificat în comedie!
În rest, am apreciat toţi actorii: Corneliu Ionescu, Anca Fica, Ioana Păduraru, Mihai Cristian Godri, Gabriel Păduraru, Corina Akdogan, Raisa Vîlsănescu (barba unuia dintre actori nefiind plauzibilă). În toată încrengătura de fapte, acel du-te, vino permanent al personajelor face să se micşoreze efectul comic în loc să-l majoreze. Cele patru fermecătoare actriţe, dar şi cei trei actori sunt bine calibraţi în haosul general.
Omule
Al treilea spectacol văzut, Omule, este o formulă mai redusă a piesei Grand Hotel Danemarca, premiată de revista Rinocerul la Gala de la Teatrul Evreiesc din 2024, cronica Alexandrei Ares fiind amplă şi susţinând acest spectacol în stil universal, dar românesc, căruia puţin îi pasă de structurile dramatice oficiale, alegând formulele medievale esenţializate până la esenţa-esenţelor.
Omul de la Adam şi Eva şi Moartea care nu iartă pe nimeni şi nimic sunt cele două personaje care îşi fac treburile gospodăreşti. Există o planificare a morţilor obligatorii, există amânări, există omisiuni temporare, dar laitmotivul piesei este „cine urmează la rând” şi această replică este paradoxal însăşi existenţa vieţii. Dumnezeu apare sub forma unei entităţi umanoide care pare blândă şi bună, fiind un fel de mesager al acestei piese care nu seamănă cu nicio alta.
Sunt puse în discuţie moartea părinţilor, imposibilitatea revederii lor, stresul pe care îl dă moartea, capriciile morţii, cei care parcă mor fără vină şi care se roagă lui Dumnezeu ca măcar un singur merit să fie luat în consideraţie la judecata divină. Cele două surori gemene, Viaţa şi Moartea, sunt de genul feminin, una fiind constructivă, iar cealaltă destructivă. Impresionant este momentul realizat de către părinţi şi apelul să nu ne supărăm părinţii, deşi realitatea românească şi nu numai ne arată că-i ucidem. Multe semnificaţii solicită inteligenţa şi capacitatea spectatorilor de a înţelege această piesă medievală foarte curajoasă, contrastantă faţă de toate piesele cu miză redusă sau insignifiantă. Fireşte că excesul de analize nu este un aliat foarte bun al spectatorului, dar regia (Mike Săvuică) s-a preocupat să creeze un format modern, bazat pe o coregrafie simbolică şi pe o muzică alternativă religioasă, modernă şi românească simultan. Producţia acestui spectacol ajustat sălii Teatrului de Comedie dă parcă o mai mare redirecţionare sufletului spectatorilor care au reacţionat cu binemeritate aplauze.
Melodie varşoviană
Prima zi a festivalului s-a încheiat cu spectacolul Melodie varşoviană, textul unui autor rus, Leonid Zorin, foarte mult jucat în România în vremea cenzurii ideologice. Piesa este structurată pe modelul celebrei Doi pe un balansoar şi dezvoltă o iubire de lungă durată între doi incompatibili şi vegheată de soldatul sovietic. Momentele sunt poetice, iar rezolvările epice au multe tablouri succesive şi de o fantezie scenografică cu totul remarcabilă. Şi în acest text observăm aceleaşi lungimi şi ritmul molcom al povestirii total schimbat în era internetului şi a conexiunii de comunicare. Actriţa cu accent rusesc Andreea Boşneag şi actorul Valentin Andrieş dovedesc o foarte bună şi empatică colaborare pentru o piesă de tip fluviu, producţie a Atelierului ReAct.
Cronică de Dinu GRIGORESCU
(Foto: arhiva D.G.)
