Inovaţii regizorale în SCRISOAREA PIERDUTĂ

0
95

Spectacol la TVR in memoriam Doru Ana

Recenta dispariţie a marelui actor, regizor şi profesor de teatru Doru Ana, nume compus din două prenume care nu a fost favorabil celebrităţii, a determinat Televiziunea Naţională să retransmită spectacolul realizat în 2008 cu O scrisoare pierdută, care m-a tulburat profund. Citisem în interviul acordat în anul 2011 ziarului „Adevărul” că artistul se arăta frustrat şi chiar dezamăgit de modul cum a fost perceput în spaţiul public unde abundă vedete mediocre şi figuri stranii care se bucură de o nejustificată şi chiar deşănţată popularizare, neştiind că voi vedea ceea ce pierdusem, acest spectacol cu totul ieşit din formula Caragiale, ce mi-a dat ocazia de a descoperi un mare actor şi un mare regizor. Am vizionat şi în 2006, la Casandra, un spectacol cu studenţi, montat tot cu Scrisoarea pierdută şi tot de Doru Ana, despre care am scris cu entuziasm în volumul „Caragiale stelist”, care era setat tot pe o formulă originală ce sfida pur şi simplu, cu eleganţă şi foarte multă fantezie, opera genialului dramaturg. Moartea îngroapă artiştii şi imediat apar remuşcările, amintirile, marele spectacol spre beneficiul noilor generaţii.

Textul este respectat cu stricteţe şi oferă permanent panorama unei lumi româneşti unice în felul ei, cu personaje care se repetă din epocă în epocă, cu clasa politică mereu avariată moral, lacomă şi perfidă, lipsită de scrupule, coruptă şi demagogică. Spectacolul este construit pe o sumedenie de inovaţii şi invenţii regizorale care nu alterează însă fondul şi adevărurile exprimate în formulele consacrate.

Preluând rolul lui Zaharia Trahanache, am observat ceea ce nu mai văzusem niciodată la alţi interpreţi celebri. Doru Ana construieşte portretul cu o vădită inteligenţă a specimenului care nu lasă de data aceasta nicio îndoială că este la curent cu adulterul, că el cunoaşte bine relaţia soţiei sale cu prefectul şi, deşi îl deranjează cumplit, acceptă triunghiul conjugal atât din raţiuni proprii ale bărbatului ajuns la o vârstă venerabilă, cât şi din motive politice. Doru Ana desfide ambiguitatea acceptată de majoritatea regizorilor ce-l prezintă pe încornorat ca fiind un personaj ramolit. Citim în privirile actorului o puternică concentrare pe subiectul erotic pe care îl ignoră cu bună ştiinţă şi care îi conferă o anumită măreţie pe tot parcursul comediei. Actorul face un Trahanache monumental, statuar, neînfricat, la superlativ, un adevărat lider politic incontestabil.

Inovaţia trece la fiecare personaj în parte. În interpretarea lui Ştefan Tipătescu, actorul de mare talent Şerban Pavlu merge pe linia cunoscută a personajului care peste tot este un lider politic tânăr, carismatic, respectuos faţă de ierarhie, dar, în plus, manifestă o teribilă nonşalanţă în situaţiile cele mai delicate, portretul fiind al unui lider politic de astăzi, văzut în intimitate şi în colectivitate. Relaţia cu Trahanache este plină de suspans şi încărcată de noi emoţii. Nici relaţia cu Zoe nu merge sută la sută pe ruta cunoscută, deoarece regizorul a obligat-o pe coana Joiţica să nu mai fie un star, ci o femeie cât se poate de obişnuită, din clasa socială din care face parte, prin manifestare, costum, reacţii feminine, situaţia absurdă fiind extrem de periculoasă pentru cinstea ei formală.

 Daniela Nane evoluează într-un rol permanent ascendent, pas cu pas, situaţie cu situaţie, scenă cu scenă, acumulând o energie necesară pentru finalul apoteotic gândit de dramaturg. Accentul este pus pe feminitate, pe imaginea publică, cum se întâmplă cu toate interpretele de succes care îşi asumă un rol de mare anvergură, actriţa având şi un ceva anume specific, o nobleţe şi o naturaleţe fără crispări şi fandoseli. Ea devine stăpâna finalului în parteneriat cu un Dandanache absolut senzaţional (Marius Florea Vizante), care părăseşte ipostaza unui bolnav de Alzheimer (ce vine de la cinci poşte, carevasăzică de la Piteşti, din fieful lui Brătianu, şi nu de la Bucureşti, dacă acceptăm că judeţul de munte este Ploieştiul). Mă aşteptam la o surpriză à la Horaţiu Mălăele în Scrisoarea lui pierdută din care s-a pierdut şi apoi s-a regăsit actul al treilea, unde Dandanache este infirmul absolut care voiajează cu un cărucior de handicapat împins din spate de gărzile de corp. (Şi acest spectacol este ieşit din canoane, dar este construit pe alte principii, adică pe enormizarea acţiunii personajelor şi absurdul situaţiilor.)

Doru Ana păstrează ritmul alert, dar sobru al naraţiunii din care evadează arhitectural într-un spaţiu mai mult neoclasic decât clasic (scenografia: Nina Brumuşilă), un salon în care se petrec toate peripeţiile, inclusiv faimoasa şedinţă care nu mai cunoaşte agitaţia frenetică din toate variantele anterioare, aducându-ne aminte de birourile elegante de astăzi ale demnitarilor şi de scaunele aerodinamice, cum le vedem şi la Palatul Victoria, şi pretutindeni. Personajele bine-cunoscute stau la aceste mese cu faţa spre spectator, iar discuţiile se poartă ca la o masă rotundă şi nu ca în Parlamentul României unde nu lipsesc genele groteşti. Există chiar o civilitate a comunicării care imprimă comediei o anumită decenţă, deşi textul aberant al personajelor este în conformitate cu I. L. Caragiale. Forma nu modifică conţinutul, dar îi conferă un plus de modernitate care dă foarte bine în percepţia spectatorilor. Până şi finalul piesei se petrece în aceeaşi notă dominantă de distincţie formală, liniştită şi nu în agitaţia nevrotică a unei serbări populare, elementul senzaţional fiind apariţia acestui Dandanache, tânăr şi ferice, trezit din somn, în halat şi papuci de casă, ţinută în care niciodată nu a fost îmbrăcat. Agamemnon Dandanache este de un burlesc estompat care surprinde din punct de vedere actoricesc şi un bun-simţ al echilibrului desăvârşit.

Ghiţă Pristanda este poliţistul corupt care apare în ipostaza unui jandarm de la Jandarmeria Capitalei, echipat ca pentru un război al Crimeei (ce pare a fi un fel de blestem regional), ca în final să apară într-un costum de protocol, ca un veritabil agent al serviciilor speciale, asumate şi asimilate, de protejat. În rolul respectiv, Gheorghe Ifrim nu mai este acel Pristanda brevetat, ci altul inventat.

Tache Farfuridi (Niculae Urs) şi Iordache Brânzovenescu (Adrian Ciobanu) sunt atât de actuali, încât ai impresia că întreaga piesă s-a mutat în secolul 21. Hazul derivat din aceste situaţii rămâne cantonat în Caragiale sută la sută.

Vlad Zamfirescu, în rolul avocatului Nae Caţavencu, relaţionează de asemenea cu celelalte personaje pe aceleaşi coordonate inovative care culminează cu discuţiile în care telefonul mobil devine un personaj, aşa cum laptopul lui Brânzovenescu sugerează a fi un telegraf.

Prea puţin turmentat, cetăţeanul care nu ştie cu cine să voteze (Lucian Ifrim) e adus de pe stadioane, dar fără hărmălaia sportivă şi chiar cea electorală pare oarecum estompată, fiind compensată de pancartele cu portretele candidaţilor la mult doritele funcţii publice.

Restul distribuţiei foarte talentate şi motivate cu succes îi cuprinde pe Voicu Ştefan (Ionescu), Dragoş Silivestru (Popescu), Marius Ursu (Georgescu), Corneliu Ulici (Omul lui Trahanache), Vlad Brumaru (Un fecior), Valentin Paraschivu (Popa Pripici), Moldovan Alexandru (Un cetăţean), Alin Popa (Alt cetăţean).

Costumele nu au nimic de a face cu cele de epocă, supunându-se aceleiaşi reguli stabilite de Doru Ana în construcţia personajelor, spaţiilor de joc, stilului de joc, indisciplinat formal faţă de canoane, dar respectuos faţă de replica şi jaloanele dramaturgului.

Faimoasa masă a bogaţilor politicieni lipseşte din finalul spectacolului, dar se aude imnul României murmurat cu respect de toate personajele Scrisorii pierdute, mai ales de modernul Pristanda, cu mâna în dreptul inimii, ca pe stadioanele de fotbal.

Spectacolul excelent realizat, clasic şi modern, realist şi fantezist, foarte bine jucat, cu şansa de a ne rămâne la dispoziţie datorită faptului că este filmat şi poate fi oricând reluat, reprezintă  moştenirea pe care ne-o lasă Doru Ana.

Dinu GRIGORESCU

Vlad Zamfirescu, Daniela Nane, Doru Ana, Niculae Urs, Adrian Ciobanu, Şerban Pavlu în spectacolul O scrisoare pierdută, preluat de TVR de la Teatrul „Bulandra”, regia: Doru Ana, regia TV: Cornel Mihalache (Foto: tvr.ro)

 

Avatar photo
Dinu Grigorescu (n. 4 iunie 1938, Ploiești, România) este dramaturg, poet, prozator, jurnalist, comentator teatral, editor şi specialist în administraţia publică, fiind unul dintre cei mai prolifici dramaturgi români din generaţia optzecistă. A publicat 52 de cărţi de teatru, poezie şi proză, 65 de comedii (dintre care i s-au jucat doar 20 ca spectacole scenice, radiofonice, TV şi lecturi) şi 5 volume de critică teatrală. Deţine numeroase premii literare, inclusiv pe cel al Uniunii Scriitorilor pentru cartea de dramaturgie publicată la Editura Academiei în 2021.
Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments