ZORRO de Margaret Mazzantini

0
266

Ioan Andrei Ionescu face un one-man show reușit la TNB

Despre haosul trăirilor unui homeless

Margaret Mazzantini este o scriitoare şi actriţă italiană, născută la Dublin în 1961. După o carieră artistică în teatru, cinema şi televiziune, răsplătită cu numeroase premii pentru interpretare, Margaret Mazzantini a renunţat la scenă în favoarea scrisului. Pentru romanul „Nu te mişca” (2002) a primit Premiul Strega şi Premiul Grinzane Cavour, cele mai prestigioase distincţii literare italiene. Tradusă în treizeci şi cinci de limbi, cartea a devenit imediat un bestseller internaţional, cu peste două milioane de exemplare vândute, şi a fost ecranizată de Sergio Castellitto, cu Penelope Cruz în rolul principal. A scris monologul de teatru Zorro, un pustnic pe trotuar în 2004 pentru soţul său, actorul şi regizorul Sergio Castellitto. În urma unui eveniment traumatizant din viaţa lui, personajul principal al acestui monolog începe să reconsidere însuşi sensul existenţei sale, începe să devină conştient de inconstanţa raporturilor dintre membrii familiei lui, să refuze superficialitatea celor care-l înconjoară şi se refugiază într-o excludere socială, percepută ca fiind unicul mod de supravieţuire logic într-un univers care i se pare construit numai pe aparenţe. Personajul alternează între lirism şi realism, lirism atunci când îşi revendică diferenţa cu demnitate şi mândrie, realism atunci când evocă ceea ce îi lipseşte cel mai mult, iubirea, limbajul empiric devenind astfel mijlocul de expresie al disperării, accentuându-i singurătatea. 

Artiştii sunt de cele mai multe ori vagabonzi care au avut noroc. Care au reuşit să nu-şi petreacă noaptea sub cerul liber, însă care duc cu ei anxietatea rătăcirii, îşi plimbă privirea, judecă lumea, au obsesii, ritualuri. Sunt expuşi în fiecare zi riscului de a nu mai găsi drumul înapoi, de a se pierde. Cum ar arăta viaţa noastră dacă, într-o zi, fără ca cineva să ne fi anunţat dinainte, fără ca ceva din împrejurul nostru să ne fi dat cel mai mic semn, toate ancorele care ţineau nava vieţii noastre legată de ţărm ar dispărea? Dacă toate reperele în funcţie de care ne-am construit existenţa s-ar evapora, dacă toate lucrurile care dădeau sens drumurilor noastre pe hartă nu ar mai exista?

«Zorro» m-a ajutat să dezgrop o temere pe care o avem cu toţii. Pentru că în interiorul fiecăruia dintre noi, nemărturisită, mascată, există această posibilitate extremă: pierderea bruscă a firelor, a balastului care ne ţin ancoraţi de lumea obişnuită. Câţi dintre noi, într-o noapte în care aveam sufletul gâtuit, adăpostindu-ne sub un portic, cu reverele ridicate, n-am simţit faţă de acel trup, faţă de acea grămadă de zdrenţe sub care se ascunde un corp posibilitatea de a fi chiar noi în locul lui? Vagabonzii sunt nişte rătăcitori care au evadat din casele noastre, care au mirosul dulapurilor noastre, miros a ceea ce ei nu au, dar şi a ceea ce ne lipseşte nouă. Pentru că poate ne lipseşte acel mers în deplină libertate şi tăcere, acel mers deconcertant, uneori suspect, dar atât de firesc, atât de necesar, care nu dă doi bani pe vreme şi pe timpul ireversibil al ceasurilor. Câţi dintre noi nu am simţit dorinţa de a ne prăbuşi pe stradă, ca o marionetă, cu picioarele larg desfăcute pe asfalt, cu capul rezemat de perna unui zid? Să lăsăm râul să-şi urmeze cursul său măreţ şi plin de provocări. Pentru a ieşi la suprafaţă, pentru a face pace cu noi înşine. O fărâmă tăcută de carne umană pe caldarâmul omenirii. Pentru că vagabonzii sunt ca nişte câini, te privesc şi tu îţi vezi chipul tău care se uită la ei, dar nu chipul pe care îl ai, ci poate cel pe care îl aveai când erai copil sau pe cel pe care îl ai uneori când eşti prost şi trist. Chipul acela flămând şi încercănat pe care l-ai fi putut avea dacă felia ta de lume n-ar fi pus stăpânire pe tine. Pentru că fiecare viaţă mai conţine cel puţin încă o alta.”Margaret Mazzantini  (Prezentarea autoarei: preluată din programul de sală al TNB. Foto: alchetron.com)

UN SPECTACOL RAFINAT

Formula de one-man show scuteşte teatrele de multe cheltuieli, bătăi de cap şi de inimă, mizând întotdeauna pe farmecul vedetei. Textul nu supără pe absolut nimeni, nu atacă sub nicio formă mafia (italiană), exodul de imigranţi (în UE), nu abordează modalităţi dramatice inovative sau de actualitate stringentă, compatibilizarea cu societatea (ostilă), ci se axează cuminte, gingaş, prudent numai pe haosul trăirilor, amintirilor unui bărbat devenit homeless, care se trezeşte dimineaţa întins pe banca unei gări de şuieratul trenului. Minut cu minut aflăm date biografice, amintiri din copilărie, din tinereţe, din căsnicie, amintirea suavă a mamei sale fiind dominantă, întâmplări cu prietenii etc. Apare şi personajul care nu se vede scenic, antrenorul de fitness, ce pare a fi inclus în drama maritală şi a ratării bărbatului. Zorro este patrupedul esenţial, tovarăşul de singurătate al omului fără rost, legătura sentimentală dintre cele două fiinţe din specii diferite ‒ om nefericit şi câine fidel ‒ fiind şi partea cea mai emoţionanată a naraţiunii şi oferind regizorului sensibil la detalii, Toma Dănilă, şansa de a ieşi din melodramatic, realizând momente de originalitate cum este şi acela de manevrare a geamantanului din dotarea vagabondului, care se substituie câinelui din relatare.

Actorul Ioan Andrei Ionescu este vedeta incontestabilă, care place publicului (doamnelor mai ales), deoarece emană masculinitate, masivitate, forţă, dar şi poezia celor abandonaţi de noroc şi înfrânţi în lupta crâncenă a vieţii. Vedeta pune în mişcare replici inteligente, unele memorabile, pline de o dulce sevă romantică a tristeţii omului care a pierdut toate trenurile.

Scenografia doamnei Maria Nicola ‒ decor auster constând într-un zid înalt care este la nevoie şi toaleta câinilor, şi a vagabonzilor ‒ serveşte textului şi contextului viziunii regizorale, incorporând şi drumul spre un Azil.

Dincolo de toate considerentele, prestaţia domnului Ioan Andrei Ionescu este încărcată de forţă, emoţie şi intelectualitate, dublate de o mare sensibilitate care se revarsă asupra spectatorilor cu efecte benefice. Uitând de obsesia facturilor, publicul sensibil vibrează emoţional la text şi participă la drama lui Zorro cu multe aplauze la final, în minunata Sală Pictura a Teatrului Naţional. 

Cronică de Dinu Grigorescu

  • Spectacol prezentat de TNB în cadrul programului „Uși deschise pentru toți” dedicat actorilor TNB, pe un text montat pentru prima dată în România.
  • Traducerea, adaptarea, ilustrația muzicală si regia: Toma Dănilă.  
  • Scenografia: Maria Nicola. Regia tehnică: Tudor Dobrescu.

   

Avatar photo
Dinu Grigorescu (n. 4 iunie 1938, Ploiești, România) este dramaturg, poet, prozator, jurnalist, comentator teatral, editor şi specialist în administraţia publică, fiind unul dintre cei mai prolifici dramaturgi români din generaţia optzecistă. A publicat 52 de cărţi de teatru, poezie şi proză, 65 de comedii (dintre care i s-au jucat doar 20 ca spectacole scenice, radiofonice, TV şi lecturi) şi 5 volume de critică teatrală. Deţine numeroase premii literare, inclusiv pe cel al Uniunii Scriitorilor pentru cartea de dramaturgie publicată la Editura Academiei în 2021.
Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments