În seara de 25 mai 2026, am văzut, la Teatrul Evreiesc de Stat, spectacolul Abatorul de vise, bazat pe piesa dramaturgului evreu Peretz Hirschbein, pus în scenă de un regizor tânăr şi curajos, Alexandru Weinberger-Bara, un spectacol dureros, profund şi amar, care redă cu luciditate drama condiţiei umane şi zbaterea ei în istorie, cu referire la poporul evreu, dar şi la umanitate în general.
Mi-am pus întrebarea de ce conducerea Teatrului Evreiesc de Stat (director: Andrei Munteanu) a ţinut să deschidă cea de a 11-a ediţie a Festivalului de Teatru Idiş TES FEST 2026 tocmai cu acest spectacol, şi m-am gândit că Abatorul de vise este uimitor de actual şi se referă cu siguranţă la ceea ce se întâmplă în Israel, dar şi la ce se întâmplă atât cu lumea de azi, cât şi cu lumea din toate timpurile, pentru că, judecând la rece, istoria umană n-a fost altceva decât un abator de vise.
Autorul textului, Peretz Hirschbein, este una dintre figurile importante ale teatrului idiş. S-a născut în anul 1880 într-o comunitate evreiască din Polonia şi a murit în anul 1948 la Los Angeles. A avut o viaţă agitată şi o activitate foarte bogată, pe tot parcursul vieţii fiind scriitor, gazetar, dramaturg şi director de teatru. Este considerat unul dintre reformatorii teatrului idiş. Are meritul de a fi renunţat la un teatru melodramatic, punând accentul pe un teatru poetic, psihologic, filosofic şi de atmosferă.
Abatorul de vise este o meditaţie filosofică amară despre fragilitatea existenţei, despre absurdul ei şi despre ceea ce am numi răutatea vieţii, a omului. Spectacolul ne spune o poveste tristă despre o familie săracă, despre o fată de măritat care nu are cu ce se încălţa, despre un tată alcoolic şi ratat, despre o mamă mai rea decât o scorpie şi despre oamenii dintr-o colectivitate evreiască văzută în lupta ei cu visurile, iluziile spulberate şi duritatea nemiloasă a vieţii. Dincolo de realismul social, de atmosfera idiş şi de frumuseţea melancolică a montării, spectacolul este o reflecţie profundă asupra condiţiei umane: despre ce rămâne din om atunci când speranţa începe să se destrame lent, cotidian, aproape imperceptibil.
Titlul însuşi are o încărcătură filosofică extraordinară. „Abatorul” nu este doar un spaţiu fizic sau metaforic al distrugerii, ci imaginea unui mecanism existenţial care funcţionează implacabil. Visurile nu sunt ucise printr-o tragedie spectaculoasă, ci prin uzură, prin timp, prin sărăcie, prin compromis, prin brutalitate, prin imposibilitatea omului de a-şi depăşi condiţia.
Spectacolul propune astfel o perspectivă existenţialistă asupra vieţii: omul continuă să viseze chiar şi atunci când lumea pare construită împotriva visului însuşi. Privit din această perspectivă, textul lui Peretz Hirschbein şi spectacolul lu Alexandru Weinberger-Bara amintesc uneori de universul lui Cehov, dar şi de teatrul absurdului care avea să apară mai târziu.
Personajele nu sunt prinse într-un conflict exterior grandios, ci într-o formă de stagnare istorică, socială şi ontologică. Ele există într-un timp suspendat, într-o lume care nu se prăbuşeşte violent, ci se degradează lent, aproape organic. Tocmai această lentoare produce adevărata tragedie.
Din perspectivă filosofică, tema cea mai profundă a spectacolului este raportul dintre iluzie şi supravieţuire. Personajele continuă să trăiască nu pentru că mai cred cu adevărat într-o salvare, ci pentru că omul are o nevoie ontologică de iluzie. Visul se apropie de o modalitate de a se înşela a omului, de a se minţi pe sine, această aptitudine devenind astfel ultimul spaţiu de rezistenţă împotriva absurdului şi a cruzimii implacabile a existenţei. Chiar şi atunci când ştie că va pierde, omul continuă să spere. În acest sens, Abatorul de vise este profund umanist.
Mai există în spectacol, de asemenea, privită cu înţelegere, o reflecţie subtilă asupra alienării. Comunitatea prezentată de Hirschbein nu este unită prin armonie, ci printr-o suferinţă comună. Personajele sunt apropiate şi totuşi singure. Vorbesc între ele, dar rareori reuşesc să se întâlnească autentic. Această imposibilitate a comunicării reale anticipează teme care vor deveni centrale în filosofia secolului al XX-lea: izolarea individului, fragilitatea identităţii şi sentimentul de dezrădăcinare.
Finalul spectacolului este derutant, interogativ şi tulburător tocmai pentru că nu oferă nicio rezolvare. Nu există salvare spectaculoasă şi nici reconstrucţie psihologică, socială, morală completă. Rămâne doar conştiinţa vulnerabilităţii umane şi poate că exact aici se află adevărul profund al spectacolului: omul este o fiinţă care continuă să viseze chiar şi atunci când ştie că visurile sale sunt condamnate.
Văzut în această lumină, Abatorul de vise devine mai mult decât un spectacol despre lumea idiş sau despre marginalitate socială, devine o meditaţie teatrală asupra condiţiei umane însăşi, asupra fragilităţii speranţei, asupra singurătăţii şi asupra nevoii aproape tragice a omului de a găsi sens într-o lume instabilă şi adesea indiferentă.
Regizorul Alexandru Weinberger-Bara, având textul piesei care este impresionant şi trupa de actori foarte talentaţi, ar fi putut să utilizeze metafore şi imagini care să impresioneze, ar fi putut să dea amploare, grandoare tragică temei, „poveştii”, care este miezul spectacolului. N-o face însă, alegând să meargă pe un realism bine temperat şi pe crearea unei atmosfere existenţiale dense, cu trimiteri la istorie, dar şi la lumea prezentă. În construirea spectacolului a pus accent pe tensiunea dintre emoţie şi corporalitate, pe utilizarea tăcerilor şi a atmosferei ca elemente dramatice, pe un ritm interior care îţi atrage atenţia căpătând semnificaţie, pe o curgere inspirată a discursului teatral, pe o scenografie minimalistă şi austeră, pe vulnerabilitatea şi sensibilitatea personajelor.
Scenografia lui Ionuţ Răcoreanu contribuie într-un mod vizibil la crearea atmosferei spectacolului. Spaţiul scenic de o simplitate uimitoare, care esenţializează universul spectacolului – treptele pe care se mişcă actorii şi care sugerează nivele ale existenţei umane –, pare apăsat de o oboseală istorică. Este ca şi cum decorul însuşi ar purta urmele unei lumi sărace, în degradare. Nu există fast inutil; totul este construit pentru a accentua senzaţia de claustrare şi de stagnare existenţială. Lumina joacă un rol subtil, modelând zone de intimitate şi izolare emoţională.
Merită apreciată, de asemenea, muzica lui Feras Sarmini care completează discret tensiunea dramatică. Ea nu invadează spectacolul, ci îl însoţeşte aproape organic, amplificând sentimentul de melancolie şi dezrădăcinare. În anumite momente, muzica pare să exprime ceea ce personajele nu mai au puterea să verbalizeze.
Interpretările actoriceşti reprezintă unul dintre marile atuuri ale spectacolului. Distribuţia reuşeşte să creeze personaje vii, fără caricaturizare şi fără sentimentalism excesiv. Actorii lucrează într-un registru al adevărului interior, iar relaţiile dintre personaje capătă autenticitate tocmai prin naturaleţea lor. Scenele colective au o vibraţie aparte: ele sugerează nu doar o comunitate socială, ci şi o comunitate a eşecului şi a supravieţuirii.
Mircea Dragoman face un rol monumental în acest spectacol. El este Avrush, unul dintre personajele cele mai apăsate de realitatea socială a piesei, şi întruchipează omul care încearcă să supravieţuiască într-o lume degradată moral şi material, dându-i personajului consistenţă şi gravitate.
Andrei Miercure este Mendl, una dintre figurile cele mai tulburătoare. El pare omul prins între luciditate şi neputinţă, între dorinţa de a continua să creadă într-o posibilă salvare şi conştiinţa că lumea din jur îi macină încet orice speranţă. Nu este un personaj eroic în sens clasic; este mai degrabă imaginea omului care rezistă prin simpla încăpăţânare de a merge mai departe.
Anka Levana, în Reizl, aduce în spectacol dimensiunea fragilităţii afective. Ea pare permanent suspendată între tandreţe şi disperare, între nevoia de iubire şi frica de a iubi.
George Remeş este Berl, unul dintre personajele care exprimă cel mai clar conflictul dintre vis şi realitate. În el există şi ironie amară, şi vulnerabilitate, şi o formă de luciditate aproape dureroasă.
Katia Pascariu face unul dintre personajele cele mai complexe emoţional, pe Braine. În ea coexistă fragilitatea şi forţa, tandreţea şi revolta.
Luana Stoica construieşte personajul Şprinţe cu o energie diferită: mai vie, mai impulsivă, poate chiar mai apropiată de iluzia unei ieşiri din cercul suferinţei. Dar tocmai această energie face personajul şi mai vulnerabil.
Natalie Ester o portretizează pe Ghitl, unul dintre personajele care poartă cel mai limpede amprenta lumii idiş tradiţionale: căldură umană, melancolie şi o anumită tristeţe tăcută. Actriţa îşi construieşte personajul fără sentimentalism excesiv şi tocmai sobrietatea interpretării face emoţia mai puternică.
Lorena Luchian, în Nikhomele, este o prezenţă delicată şi neliniştitoare în acelaşi timp. Este unul dintre acele personaje care par să observe totul de pe margine, absorbind tensiunile lumii din jur.
Mesajul pe care ni-l transmite autorul cu această piesă încă de acum un veac este de o actualitate dureroasă, şi anume că istoria şi societatea umană sunt un abator de vise. Ceea ce este remarcabil în acest spectacol nu este doar calitatea interpretărilor individuale, ci felul în care distribuţia funcţionează ca un organism comun. Peretz Hirschbein scrie despre comunităţi fragile, despre oameni care se rănesc şi se susţin reciproc în acelaşi timp. Iar această montare pare să fi înţeles foarte bine că adevărata forţă a textului nu stă într-un singur personaj, ci în vibraţia colectivă a tuturor acestor destine marginale.
Abatorul de vise este un spectacol din care avem multe de învăţat şi la multe de meditat.
Cronică de Ştefan DUMITRESCU, dramaturg, poet, prozator, critic teatral
Abatorul de vise
de Peretz Hirschbein
Regia: Alexandru Weinberger-Bara
Scenografia: Ionuţ Răcoreanu
Compoziţia muzicală: Feras Sarmini
Distribuţia:
Avrush – Mircea Dragoman
Mendl – Andrei Miercure
Braine – Katia Pascariu
Reizl – Anka Levana
Berl – George Remeş
Şprinţe – Luana Stoica
Nikhomele – Lorena Luchian
Ghitl – Natalie Ester
Producător: Teatrul Evreiesc de Stat Bucureşti
Data premierei: 4 aprilie 2026
