Am vizionat la TNB un spectacol care în mod înşelător se numeşte Repetiţie pentru o lume mai bună, căci nu e vorba de aşa ceva. Piesa – ne-piesă – reprezintă în esenţă viaţa unei familii de cartier surprinse în  câteva ipostaze teatrale, dar majoritatea nondramatice pe care regia le face dramatice. Imaginile în general spectaculoase acoperă un text liniar fără nicio lovitură de teatru, dar cu o succesiune de miniportrete în care publicul se regăseşte foarte uşor: pensionari nefericiţi, bolnavi care se chinuie pe patul de moarte, tineri sau relativ tineri expansivi şi hipersenzuali, bătrâni respingători externaţi din azil sau care refuză să intre în azil, ce discută diferite aspecte ale vieţii lor departe de universul cehovian atât de familiar regizorului.

Spectacolul grandios pe un text generos din punct de vedere epic, care ne prezintă în oglindă cum arată generaţia aflată la butoane şi cum dispare generaţia părinților care au trăit în comunism, a fost urmărit cu atenţie de către spectatorii veniţi în Sala „Ion Caramitru”, datorită peripeţiilor regizorale de înaltă clasă ale domnului Radu Afrim care ştie foarte bine să vadă senzaţionalul acolo unde, de fapt, se ascunde doar banalul.

Textul lui Mihai Radu, dramatizat de autor împreună cu Ionuţ Sociu, ne povesteşte limbajul de cartier aflat la ani-lumină de spiritul mai elevat al culturii româneşti care a dat opere nemuritoare. Nu e de mirare faptul că am auzit recent într-o conversaţie ceea ce nu credeam că o să aud vreodată, că scriitorii, în mintea unui contemporan, sunt toţi decedaţi şi că Eminescu ar fi fost ucis de către aceştia. La o asemenea „cultură” nu te poţi aştepta decât la ce am văzut în spectacol: sex banal, sex oral, sex tridimensional, sex senzaţional, care culminează cu surpriza surprizelor – sexul natural al domnului Marius Manole, unul dintre cei mai talentaţi şi expresivi artişti ai primei noastre scene şi ai teatrului românesc în general. Naturalismul merge până acolo încât vedem şi cum un bătrânel îşi face treaba mare cu fundul gol pe scaunul de la toaletă, în timp ce în jurul lui viaţa merge mai departe fără niciun fel de problemă. Impudicitatea este deci contemporană, este un cancer generalizat şi aplaudat. Deşi toată lumea ştie cum se face sexul, o lecţie în plus pe viu nu ne strică. Pasul următor al societăţii ar fi ca în locul anatomiei, geografiei şi istoriei să se includă în manualele şcolare ore obligatorii de sexologie. 

Este meritul Teatrului Naţional de a extinde dramaturgia românească contemporană scrisă chiar de tineri sau de mai puţin tineri, aşa cum a făcut-o şi cu piesa Exil a Alexandrei Badea, care parcă ne anunţa şi noul stil construit tot pe gigantesc, tot pe traume generaţionale, tot pe mici conflicte paralele, tot pe sex la vedere, că asta se cere.

Degradarea actorilor societăţii merge şi dincolo de limitele canapelelor, unde se încolăcesc trupurile goale şi ale nevestei, şi ale amantei. Observăm şi degradarea macabră a macabrului: bunicul care agonizează 180 de minute moare, iar nepotul se aşază pur şi simplu peste capul lui şi face selfie. Un alt personaj, destul de trecător, aflat într-o etate respectabilă şi, desigur, afectat de prostatită în faza de cancer şi care face parte din familia respectivă, este respins de fetele din tânăra generaţie care îşi doresc orice alt specimen pentru o partidă de amor, dar în niciun caz o fosilă (deşi realitatea autohtonă nu exclude multe cazuri inverse cu motivaţii financiare), iar două personaje masculine fac un adevărat spectacol ce merită văzut, aplaudat şi filmat. Cuplul susţine partea comică şi coregrafică, având şi sugestii de homosexualitate. Toate sunt omeneşti şi româneşti. Cartierul a devenit capitala lumii, la noi încă e bine faţă de cum e în alte părţi. Mai apare şi o doamnă de la Giurgiu care vorbeşte exact în limbaj de Giurgiu. Deci, o piesă de familie cum ar fi putut fi – întorcându-ne în trecutul îndepărtat – o piesă de Paul Everac, minus moralizarea şi politizarea.

Norocul mare este că domnul Afrim există şi regizează. Domnia sa are 10 ochi şi nu doi. Dumnezeu l-a înzestrat cu har regizoral, mai ales atunci când şi trebuie să transforme un text liniar într-unul genial.

Pe scena lată şi înaltă există un decor în decor (Irina Moscu), care dă impresia unui cosmos uman populat din când în când de diferite personaje. În interiorul acestui cosmos există un cosmos mai mic al unei familii depozitate într-un vagonet sau vagon dormitor, vagon sufragerie, vagon baie şi bucătărie la comun, unde se mişcă membrii familiei şi musafirii; se trece dintr-un vagon în altul şi ne gândim că locuim toţi într-un tren care vine, stă şi pleacă. Domnul Afrim agreează asemenea decoruri care ies din comun şi au o notă de senzaţional. Intrările şi ieşirile trenului de familie sunt asigurate fizic de un personaj care apare şi tragic, şi comic şi care mută vagonul scenic dintr-o parte în alta, fiind filmat de către altcineva. Există un amestec de vrajă cu un domestic acut, dar categoric ambele fuzionează în mentalul regizoral. Observăm un fel de amantlâc scenic între ceea ce ştim că înseamnă teatrul şi ceea ce ne place mai mult, adică filmul; apare o combinaţie între cele două genuri, un tot mai vizibil concubinaj. Însă interferenţa de genuri schimbă limbajul clasic al teatrului. Toate aceste efecte sau defecte ale limbajului vizual sunt însă pe placul publicului (care, cel puţin la Bucureşti, s-a mutat în metrou şi nu mai iese din telefonul mobil) din care fac parte şi categorii de vârstă sau sociale care sunt înnebunite după kitsch. Mi-a fost dat să particip la un spectacol în tren, unde un grup de tineri a făcut să se zguduie vagonul timp de două ore, strigând şi ţopăind: „Dinamo! Dinamo! Dinamo!”. Este adevărat că în compartimente am văzut şi oameni de toate vârstele citind cărţi tipărite şi nu doar ecranele telefoanelor mobile. Spectacole şi spectacole…

Vortexul regizoral e dictatorial, actorii devenind la un moment dat nişte marionete gata să execute orice năzdrăvănie. Dansul acrobatic, ca un fel de patinaj artistic al unui corp feminin, este un moment magic de balet în teatru al actriţei, care începe pe un aparat de radio din anii ’70 şi se termină contrapunctic cu prăbuşirea spre moarte a bunicului interpretat de domnul Bodochi, cu o mască mortuară şi o agonie de lungă durată. Momentul îl putem citi ca pe o sfidare a morţii şi a biruinţei vieţii, cu alte cuvinte, morţii cu morţii şi viii cu viii, dar poate fi interpretat şi ca o lipsă de respect faţă de agonie. Pe ecran, actorul este spălat într-o cadă de baie, obiect sanitar care există şi în baia din vagon. Dramaturgia aproape că lipseşte; nu mai este necesară, ci complementară.

În rolul Paul Negrescu, Marius Manole se simte ca peştele în apă, înotând perfect în acvariul ce i se oferă textual şi regizoral. Tatăl lui Paul, Mircea, bătrânul pe moarte, este realizat de domnul Marius Bodochi cu acelaşi farmec ce-l domină indiferent de postura scenei în care se află. Mirela Oprişor, în rolul Mădălinei, fosta soţie a lui Paul, exprimă exact ce trebuie exprimat şi o face minunat. István Téglás este Dinu, flautistul, actualul iubit al Mădălinei, care realizează partea intelectuală artistică a lumii din care face parte, fiind cu gândul mai mult la străinătate. Raluca Aprodu este Tamira, o asistentă medicală sobră preocupată de îngrijirea bolnavului şi de a fi plătită pentru ore suplimentare, fiind contrapunctică şi absentă la şedinţele de iubire. Cordoş, bărbatul fugit de la azil, este mai respingător decât ar trebui şi oferă lui Emilian Mârnea un rol de fantomă prin viaţa celor tineri. Emilian Oprea şi Ciprian Nicula, în rolurile Slavic şi Gelu, prietenii lui Paul, pun în valoare talentul cu totul special de a produce comedie de calitate. Natalia Călin este o primăriţă din judeţul Giurgiu care se comportă cu mediocritatea necesară acestui post. Carmenuţa şi Bogdănel, nepoţii primăriţei, interpretaţi de Crina Semciuc şi Ştefan Iancu, fac exact ceea ce trebuie să facă însoţitorii, la fel şi Cătălina Mihai în rolul Laviniei. Printre giumbuşlucurile regizorale de mare efect se numără şi vizualizarea telefonului mobil care devine un personaj al conversaţiilor purtate de Mara, sora lui Paul, cu fosta lui soţie, al cărei chip de angel radios telefonic apare pe un ecran şi în care o recunoaştem pe marea şi fermecătoarea artistă Irina Movilă.

Succesul reprezentaţiei stă în regie şi interpretare, în decor şi muzică. Foarte importante sunt şi contribuţiile Flaviei Giurgiu în materie de coregrafie, ale lui Andrei Cozlac în infatigabilul video mapping, ale lui Radu Afrim în universul sonor încântător pentru urechile şi sufletul spectatorilor şi ale lui Cristian Şimon în arta lighting designului (asistenţi de regie, scenografie şi lighting design: Mădălina Ciupitu, Mădălina Sandu şi Miruna Croitoru).

Şi în cazul acestei naraţiuni originale care este un surogat de piesă, titlul nu este potrivit, deoarece nu asistăm la nicio repetiţie, ci la un spectacol efectiv al unei lumi cu care convieţuim pe o anumită treaptă socială. Acest tip de titlu de piese apare atunci când textul nu furnizează sâmburele dramatic.

Cronică de Dinu GRIGORESCU

(Foto: Florin Ghioca, TNB)

Avatar photo
Dinu Grigorescu (n. 4 iunie 1938, Ploiești, România) este dramaturg, poet, prozator, jurnalist, comentator teatral, editor şi specialist în administraţia publică, fiind unul dintre cei mai prolifici dramaturgi români din generaţia optzecistă. A publicat 52 de cărţi de teatru, poezie şi proză, 65 de comedii (dintre care i s-au jucat doar 20 ca spectacole scenice, radiofonice, TV şi lecturi) şi 5 volume de critică teatrală. Deţine numeroase premii literare, inclusiv pe cel al Uniunii Scriitorilor pentru cartea de dramaturgie publicată la Editura Academiei în 2021.
Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments