Spectacolul Teorema, în regia lui Eugen Jebeleanu, de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, prezentat în cea de-a doua zi de festival, a fost genul de experienţă care te ia pe nepregătite şi a făcut ca stilul deja consacrat al lui Afrim să pară yesterday’s news. Inspirat de filmul şi textul scandalos al lui Pier Paolo Pasolini, Jebeleanu nu doar că îl aduce pe Pasolini pe scenă, dar îl şi dezbracă până la os, atât la propriu, cât şi la figurat.
Ce-şi propune? Un act de frondă împotriva oricărei forme tradiţionale sau consacrate de teatru, pe care le critică, indirect, printr-un monolog incendiar al unui personaj (fiul bogătaşului milanez, sedus de străin, care decide să devină artist, deşi nu are talent), drept burgheze, profesând crearea unei arte noi.
Ce realizează? Spectacolul este ambiţios şi estetic. Conţine nuditate masculină şi o frumoasă scenă de tango (ca şi Pescăruşul montat de Jebeleanu la TNB, unde Potocean se dezbrăca şi Bovnoczki dansa pe post de toreador), monologuri în spaniolă (de ce?), acte de seducţie, sex şi, mai presus de toate, un plictis existenţial specific celor privilegiaţi, a căror singură preocupare e amorul.
Teorema promitea mai mult prin asocierea cu numele lui Pier Paolo Pasolini. Povestea scârţâie însă şi relaţiile dintre personaje sunt reduse la nişte schiţe. Livrarea finală lasă impresia unui produs teatral steril şi obscur, învăluit în pretenţii filosofice.
Elemente inspirate din teatrul visceral al lui Artaud şi din teatrul ontologic al lui Robert Wilson, coregrafie stilizată şi lozinci politice antiburgheze se combină într-un amalgam care recreează povestea lui Pasolini cu mult gloss, dar cam puţină claritate pentru cei nefamiliarizaţi cu filmul (şi romanul omonim scris tot de Pasolini). Există imagini care te vrăjesc şi momente ilogice care te farmecă fără să ştii de ce. Dar, pe ansamblu, tot acest amestec preţios de criză existenţială, sexualitate ca metaforă şi declin moral mi s-a părut cam găunos şi trist.
Pasolini: un artist controversat
Pier Paolo Pasolini a fost un personaj complicat şi contradictoriu, genul de artist care sfida orice normă. Un anarhist poetic, un homosexual declarat într-o Italie super conservatoare şi, culmea, un comunist care ura consumerismul capitalist pentru că distrugea tradiţia. De asemenea, îi ura pe fascişti, care erau inerent de dreapta.
Filmul Teorema din 1968 a fost un şoc pentru publicul italian – o poveste în care un Străin (da, cu majusculă) vine într-o familie burgheză şi… îi cucereşte pe toţi. Şi nu vorbim aici de cuvinte dulci. Străinul face sex, pe rând, cu fiecare membru al familiei: tată, mamă, fiică, fiu şi chiar şi menajera. Nimeni nu scapă. Pasolini a folosit acest pretext erotic ca să dea de pământ cu ipocrizia burgheziei, cu catolicismul, cu moralitatea falsă a societăţii.
Cu toate acestea, nu putem trece cu vederea că omul a avut şi o latură problematică, una care face dificilă o glorificare completă a posterităţii sale. Pasolini cel matur şi celebru, obiectul fascinaţiei lui Eugen Jebeleanu, frecventa des tinerii din cartiere sărace, iar relaţiile sale sexuale cu minori, unii care îl acuzau de brutalitate, au atras numeroase critici. Una dintre ele chiar i-a atras moartea. Deşi mulţi i-au luat apărarea, aceste acţiuni la limita legii ridică întrebări etice şi conturează o mare umbră în spatele mitului.
Moartea sa, în 1975, rămâne şi astăzi un subiect de speculaţie. Pasolini a fost găsit mort pe o plajă din Ostia, Italia, ucis brutal în circumstanţe misterioase. Deşi un tânăr de 17 ani, Giuseppe Pelosi, şi-a asumat crima, motivând că Pasolini l-a agresat sexual, cu violenţă, după ce l-a agăţat din gară, investigaţiile ulterioare şi declaraţiile contradictorii ale lui Pelosi au sugerat că ar fi fost implicate mai multe persoane care urau poziţiile comuniste şi orientările degenerate ale acestuia. Pasolini tocmai finalizase filmul Salo sau cele 120 de zile ale Sodomei inspirat din romanul „120 de zile ale Sodomei” de Marquis de Sade. Acţiunea filmului era mutată în timpul regimului fascist din Italia. Pe scurt: un grup de patru bărbaţi puternici (un duce, un magistrat, un preot şi un bătrân) răpeşte şi sechestrează un grup de tineri într-un castel din apropierea oraşului Salo, unde se desfăşoară o serie de acte de tortură şi abuz sexual, însoţite de o naraţiune filosofică despre natura umană şi societate.
Însă, dincolo de toate speculaţiile, rămâne întrebarea dacă moartea lui Pasolini nu a fost cumva inevitabilă, având în vedere stilul său de viaţă riscant şi atracţia pentru marginea societăţii.
Spectacolul
Revenind la Teorema, în faţa Străinului, fiecare personaj devine o proiecţie a propriilor nevoi nespuse, a dorinţelor refulate. Şi Jebeleanu subliniază acest proces cu o inteligenţă scenografică subtilă, pe muzica hipnotică a lui Remi Billardon.
Prima parte descrie aproape coregrafic şi minimalist seducţia fiecărui membru al familiei, într-un mod care-i aplatizează ca oameni. În cea de-a doua, ascultăm revolta personajelor eliberate de aceste experienţe sexuale, ceea ce-i ridică cumva de la 2D la 3D. Dincolo de aceste lucruri şi de compoziţiile scenografice spectaculoase (semnate de talentata Velica Panduru), Teorema lui Jebeleanu pare să se piardă într-o analiză a unor first world problems care, pe cât de dramatice se vor a fi, par să nu aibă nicio legătură cu realitatea palpabilă. Familia care intră în contact cu acest Străin misterios care le schimbă vieţile se destramă sub povara propriilor dorinţe sexuale şi frici existenţiale. Dar întrebarea rămâne: de ce ar trebui să ne pese?
În contextul actual, când există atâtea probleme stringente, suferinţele acestor personaje bogate şi plictisite par lipsite de relevanţă. Se vor „adânc” filosofice, dar tot ce reuşesc să facă e să plutească la suprafaţă. Lipseşte sufletul, cel care face spectacolele lui Radu Afrim atât de iubite. În loc să ne conectăm emoţional la transformările interioare ale personajelor, suntem lăsaţi în stare de şoc, cu impresia unei drame fabricate, fără ancoră în ceva esenţial.
Stilul vizual minimalist e atractiv la prima vedere, întreaga construcţie scenică elaborată şi misterioasă. Acţiunile Srăinului, relaţiile pe care le are cu fiecare membru al familiei sunt doar nişte mecanisme menite să destrame ordinea aparentă a familiei, dar fără un sens clar sau o motivaţie care să merite explorată.
Sexualitatea în spectacol este folosită ca un soi de explozie care ar trebui să destabilizeze toate normele sociale. Actul sexual devine un clişeu, o încercare de a aduce intensitate acolo unde nu există emoţie reală. Spectacolul se vrea provocator şi uimeşte, dar ceea ce provoacă cu adevărat este plictiseala.
Pe măsură ce Străinul dispare din vieţile personajelor, rămâne doar o mare de criză interioară, dar fără niciun catharsis. Personajele sunt mai distruse, mai dezorientate, dar dintr-o cauză pe care nici măcar ele nu par să o înţeleagă. Totul se destramă într-o mare de nonsens estetic.
Cronică de Alexandra ARES
(Foto: A.A.)
TEOREMA
după Pier Paolo Pasolini
Dramaturgia şi adaptarea: Yann Verburgh
Cu: Gyan Ros, Cendana Trifan, Raluca Iani, Adrian Matioc, Antonia Dobocan, Radu Costea, Patrick Imbrescu
Regia: Eugen Jebeleanu
Decorul şi costumele: Velica Panduru
Muzica originală: Remi Billardon
Light design: Cristian Niculescu
Producător: Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu
Data premierei: 3 iunie 2024
