După premiera lui Dan Tudor cu D-ale carnavalului din 21 ianuarie, în seara de 24 februarie a anului curent, la Sala Dalles (arhiplină), spectatorii au aplaudat călduros prestaţia unei echipe actoriceşti remarcabile şi performante, în reînvierea Nopţii furtunoase, de la a cărei premieră absolută se împlinesc 145 de ani. Un text arhicunoscut, arhijucat de toate generaţiile, filmat, difuzat la radio şi TV, intrat în conştiinţa publică naţională ca o capodoperă dramaturgică ce oglindeşte România şi populaţia ei eterogenă din ultimul sfert al secolului al XIX-lea, după proclamarea monarhiei şi desprinderea de moravurile vechii societăţi, pornite pe calea occidentalizării.
Pe atunci exista o clasă aristocratică şi politică de înaltă intelectualitate, cu năravurile ei speciale, morale şi imorale de la caz la caz, care a acceptat şi s-a amuzat copios de O noapte furtunoasă, căci nu era vorba despre aristocraţie, ci despre mica burghezie, din care Ion Luca Caragiale şi-a extras faimoasele personaje inculte sau semidocte, pe care le-a satirizat cu vehemenţă. Totuşi, cineva s-a supărat: pătura mic-burgheză, civilă, compusă din feluriţi patroni, proprietari de case, oameni cu un plafon de îmbogăţire stabilit de onorata primărie.
Nu au plăcut deloc baionetele satirice la adresa acestor formaţiuni patriotice locale, iar piesa a intrat, pentru o vreme, în umbră. Aristocraţia de la Junimea a râs copios la lectura D-ale carnavalului, înţelegând că este vorba despre mahala, nu despre imoralităţile unor lideri ai societăţii, printre care se număra şi venerabilul Titu Maiorescu. Nenea Iancu, iubitul nostru dramaturg, a avut de suferit respingeri brutale academice, strâmbe din toate părţile, minimalizări ale valorii operei sale. Posteritatea însă a venit şi a recompensat toate nedreptăţile, plonjând exact în situaţia inversă, adică să îl joace aproape exclusiv pe Caragiale, iar urmaşii săi validaţi de opere nici nu mai contează.
Este dificil pentru regizorii de astăzi, care au în spate o tradiţie uriaşă în materie de Caragiale. Îmi imaginez cât de greu este să faci ceva ce nu au făcut cei dinaintea ta, să nu-i copiezi pe marii regizori din ultima sută de ani, Sică Alexandrescu, Lucian Giurchescu, David Esrig, Horea Popescu, Valeriu Moisescu, Lucian Pintilie, Alexandru Tocilescu, Alexa Visarion, Mircea Cornişteanu, Alexandru Dabija, Felix Alexa etc. Dar Dan Tudor – „fierul dracului” – a căutat şi a găsit soluţii şi inovaţii scenice.
Bonjuristul Rică Venturiano (Pavel Bârsan) este împins dincolo de caricatură, într-o caricatură a propriei caricaturi. De mare efect este scena în care, căţărat pe o scară de zugravi (sala nepermiţând construcţia de schele şi labirinturi ample), jurnalistul de la „Vocea Patriotului Naţionale” fuge ca un şobolan.
Chipeşul asociat la business, celebrul Chiriac (Gabriel Coveşeanu), dornic să-şi impresioneze iubita, Veta, soţia patronului plecat „pe teren” cu poliţaiul, încearcă formule tragicomice inedite, inclusiv o tentativă de spânzurătoare de o altă scară, de mare efect scenic.
Confruntările dintre Veta (Alexandra Velniciuc) şi Chiriac (Gabriel Coveşeanu) sunt de o energie remarcabilă, total lipsite de vulgaritate – adevărate dueluri cu arme albe, încheiate cu îmbrăţişări de foc între cei doi concubini clandestini. Actriţa este dotată cu un enorm spirit scenic şi cu o voce de mare claritate şi eleganţă, care nu zgârie nicio clipă auzul – un model de dicţie şi expresivitate, care nu o transformă pe Veta într-o ţaţă, ci într-o semidoamnă caricaturală.
Cuplul format din Dan Tudor (Jupân Dumitrache) şi Tudorel Filimon (Nae Ipingescu) funcţionează excelent. Relaţiile dintre poliţistul de cartier, prostănac şi uşor de cumpărat, şi patronul de prăvălie, cu părul albit, creţ şi ciufulit, capătă accente surprinzător de actuale în numeroasele discuţii despre una şi alta. Jupân Dumitrache, personaj simpatic, empatic şi foarte dinamic pe parcursul spectacolului, dar brutal cu sărmanul Spiridon şi agresiv cu alte puncte de vedere, se cuminţeşte brusc, după identificare, în faţa frazelor abracadabrante ale bonjuristului Rică Venturiano – cu hainele rupte şi plin de var –, devenind aproape umil.
Mecanismul dramatic şi tragicomic se desfăşoară cu exactitate de ceasornic, demonstrând perfecţiunea textului în formula sa epică, cu mult înainte de apariţia absurdului în literatură, dar absurdul exista deja aici şi persista în câteva scene, cum ar fi naivitatea exagerată a patronului care trebuia să-şi închipuie posibilitatea ca tânărul său angajat şi asociat să-i pună coarne de cerb.
Caragiologul Gelu Negrea, unul dintre cei mai mari şi profunzi cunoscători ai vieţii şi operei marelui nostru dramaturg, trage concluzia că Ziţa nu e o mahalagioaică, ba dimpotrivă, e o fată cu educaţie de pension, ceea ce nu posedă celelalte specimene de la terasa Union de lângă fostul Palat al Telefoanelor. În epoca respectivă, zona în care s-a construit noul Teatru Naţional era mult mai elegantă decât ceea ce vedem astăzi. Centrul Civic şi faimoasa stradă cu nume de împărat roman inexistent erau în buricul Capitalei, nu la periferie. Aici cred că este o mică fisură de viziune, lumea nefiind de Ferentari, inclusiv în materie de mobilier.
Întreaga desfăşurare a peripeţiilor, conversaţiilor şi loviturilor de teatru este atent şi minuţios controlată regizoral. Dan Tudor oferă un teatru popular, dar select, bine construit dramatic şi mai ales comic, dovedindu-se la ora actuală un artist total.
De mare savoare sunt confruntările colective, tablourile scenice care rezultă din formula aleasă, gagurile atent elaborate, cu efect imediat.
Foarte speciale sunt scenele de grup, modul lor de expresivitate modernă, secvenţele de scandal extraconjugal, care culminează cu confuzia totală determinată de faimosul număr 6 care devine numărul 9, acesta fiind şi titlul iniţial al piesei. O noapte furtunoasă este un titlu ales de actori la timpul respectiv, aşa cum tot actorii au ales titlul de Cântăreaţa cheală şi, mai înainte, Steaua fără nume în locul Ursei Mari.
Mărul discordiei şi miezul conflictului rămâne Ziţa (Irina Cojar), care locuieşte alături de sora ei, Veta. În absolut toate montările, Ziţa este văzută ca o isterică şi îţi pui întrebarea: ce căuta ea, o fată de pension, alături de un soţ beţiv şi grosolan, luată sub aripă de protector de către cumnat? Ea colaborează pe ascuns cu Spiridon (Adrian Dima), un figurant cu un rol extrem de important. De fapt, el devine un veritabil liant al intrigii, cel care leagă relaţiile şi dezleagă încurcăturile. Adrian Dima se descurcă bine în acest rol secundar, dar esenţial, deşi costumaţia nu îl avantajează, iar doamna Irina Cojar, explozivă şi anarhică, redă portretul clasicizat al Ziţei.
O cutie de bomboane de ciocolată trece simbolic de la un personaj la altul, după ce toate tensiunile se aplatizează – o metaforă a „dulceţii” acestei comedii caragialiene, dar şi o indicaţie regizorală inspirată.
Salutăm proiectul ambiţios sub patronajul lui Dan Tudor şi al echipei sale de comedieni şi aşteptăm cu nerăbdare următoarele texte, printre care se va număra şi Conu Leonida faţă cu reacţiunea, noi rămânând faţă în faţă cu deficitul cu pensiile speciale, dar aceste subiecte reclamă o altă dramaturgie.
Cronică de Dinu GRIGORESCU
O noapte furtunoasă
de I. L. Caragiale
Regia şi ilustraţia muzicală: Dan Tudor (cântece de Jean Moscopol şi Cristian Vasile)
Distribuţia:
Spiridon – Adrian Dima
Rică Venturiano – Pavel Bârsan
Chiriac – Gabriel Coveşeanu
Veta – Alexandra Velniciuc
Ziţa – Irina Cojar
Nae Ipingescu – Tudorel Filimon
Jupân Dumitrache – Dan Tudor
O producţie a proiectului Caragiale integral de Dan Tudor
Data premierei: 24 februarie 2026
