Sus cortina! – se spune odată cu venirea toamnei şi startul unei noi stagiuni teatrale. Ce premiere vor lansa teatrele aşteptăm cu interes. Aceste premiere sunt şi rezultatul activităţii „managerului” unui teatru.
Definiţia rolului de „manager” ar fi: persoana care se ocupă de problemele finanţării şi organizării unei întreprinderi. În trecut, termenul era folosit mai ales în zona sportului. Astăzi, a fost preluat de diverse domenii, inclusiv de teatre. Directorul unui teatru devine „manager”. Totuşi, teatrul finanţat de stat nu beneficiază de o legislaţie solidă şi modernă, adaptată menirii sale de a servi cultural, emoţional şi educaţional publicul din diverse categorii sociale.
„Managerul” a devenit… o persoană, mai rar o personalitate valoroasă, un funcţionar preferat de cei aflaţi la putere, principalii săi finanţatori. Mai mult, „managerul”, în multe cazuri – mai ales în teatrele din Capitală – este… „interimar”. E schimbat cum bate vântul! Efectul se vede în oferta teatrelor, care nu mai au un profil cultural bine conturat. Nu mai discutăm de faptul că această legislaţie ignoră teatrul independent, care a prins rădăcini şi prezintă unele spectacole cu o calitate culturală superioară celor din teatrele de stat. În ciuda condiţiilor grele de existenţă, acesta serveşte admirabil şi inovaţia teatrală.
Puţinii regizori consacraţi pe care îi avem, alături de cei care caută calea consacrării, dictează repertoriile teatrelor. Ei aleg un teatru, îi prezintă „managerului” un proiect, cu toţi colaboratorii săi (scenograf, compozitor, actori din alte teatre în distribuţie), iar acesta le dă undă verde să-l pună în scenă şi semnează retribuţiile financiare. Proiectul aparţine exclusiv regizorului. Astfel, se ajunge şi la situaţii absurde:
- De exemplu, avem în repertoriul a trei teatre de stat din Capitală, plus unul independent, variante ale piesei O noapte furtunoasă de Caragiale.
- Teatrele nu mai au un secretariat literar care, împreună cu „managerul”, să contureze un repertoriu adaptat profilului instituţiei şi echipei de actori din colectiv şi să propună regizorului o serie de texte originale sau clasice pentru montare.
- Legislaţia teatrelor permite un număr de actori angajaţi cu contract de muncă, dar nu toţi sunt distribuiţi, regizorii apelând deseori la colaboratori. Salariile merg şi la cei care lipsesc din proiectele regizorilor! Actorii consacraţi se implică mai degrabă în spectacole independente sau seriale TV, pentru câştig personal. În acest context, „managerul” devine un simplu funcţionar.
- „Managerul interimar”, conform fişei de post, rămâne cu atribuţii financiare. Investind mulţi bani în proiectele unor regizori consacraţi, el nu mai evaluează alături de colectivul artistic necesitatea proiectului, cum poate acesta servi profilului teatrului, actorilor angajaţi şi publicului. Cum teatrul caută inovaţie în exprimare – aspect perfect normal în evoluţia sa –, „managerul” acceptă orice formulă sub pretextul experimentului. Majoritatea acestor experimente sunt însă jalnice, lipsite de substanţă culturală şi emoţională. Publicul le respinge rapid. Inovaţia teatrală este strict necesară, dar trebuie să fie atractivă prin mesaj, motivaţie şi coerenţă emoţională.
„Managerul” trebuie să studieze şi categoriile de public cărora teatrul său li se adresează prin oferta repertorială. Avem un public tradiţional şi unul tânăr pe care dorim să-l atragem la teatru. Însă, printre tineri, analfabetismul funcţional este în creştere, un aspect alarmant. „Managerul interimar” oferă, în multe cazuri, comedii derizorii, vulgare, cu conţinut erotic, sau închiriază sălile pentru astfel de spectacole de calitate îndoielnică.
Teatrele din Capitală au, în majoritate, „manageri interimari”. Instituţiile naţionale, precum Teatrul Naţional „I. L. Caragiale”, sunt subordonate Ministerului Culturii, care coordonează numirea „managerului” şi fondurile alocate instituţiei.
De trei ani, de când Naţionalul nu mai are un „manager” din cauza decesului marelui om de cultură Ion Caramitru, teatrul trăieşte într-o succesiune de interimate oferite de Ministerul Culturii. Rezultatele se văd. Teatrul îşi închiriază sălile, pentru că din numeroasele sale premiere, puţine rezistă în faţa publicului sau sunt promovate neglijent. Celelalte teatre, aflate sub conducerea „managerilor interimari”, depind de Primăria Capitalei. „Interimarii” se descurcă şi ei cum pot. Majoritatea sunt regizori respectaţi, dar mai puţin pricepuţi în administrarea unui teatru. La Teatrul „Bulandra” şi chiar la Teatrul „Nottara” s-a resimţit tendinţa pozitivă a „managerului interimar” în repertoriu. Însă Teatrul Odeon nu a avut forţa de a construi noi proiecte (într-o stagiune a avut doar o premieră!), iar Teatrul Excelsior a alunecat pe panta unor experimente discutabile, raportat la profilul instituţiei. Exemplele pot continua. Nu „interimarii” sunt principalii vinovaţi, ci legislaţia creată de politicieni, mulţi dintre ei fiind analfabeţi cultural. Aceştia nu merg la teatru, dar dau verdicte privind viaţa teatrală şi culturală.
Legislaţia şi „managerii interimari” afectează astăzi mişcarea teatrală şi inovaţia culturală. Lupta pentru valoarea unui spectacol este sufocată financiar şi creativ, în proiecte lipsite de consistenţă culturală şi emoţională. Teatrul a existat de milenii prin emoţia transmisă marelui public, indiferent de segmentul social căruia i se adresează. „Managerul” trebuie să respecte această regulă atunci când construieşte repertoriul instituţiei. În prezent, funcţia „managerilor” se rezumă la probleme financiare şi relaţii de prietenie cu regizorii. Trist!
Teatrul a trecut prin multe situaţii dictate de mediul politic. Amintim, de exemplu, cenzura, în prezent înlocuită de… finanţare. Teatrul a învins întotdeauna şi va învinge pentru a-şi respecta VALOAREA educaţional-culturală. Dar până atunci… teatrele au „manageri interimari” şi o legislaţie învechită, dictată de politicieni analfabeţi cultural, cu funcţii influenţate de interese particulare.
Articol de Ileana LUCACIU
(Foto generate cu AI)