„Rabbit Hole”, drama profundă semnată de dramaturgul american David Lindsay-Abaire e un text care te smulge din zona confortului emoțional și te pune față-în-față cu una dintre cele mai aspre realități umane: pierderea unui copil și cum se reconfigurează existența părinților după un eveniment imposibil de acceptat. În această montare de la Bulandra, Claudiu Goga, directorul Centrului de Cercetare și Creație Teatrală “Ion Sava” de la TNB, abordează această dramă psihologică cu mâna sigură a unui regizor de Național.
„Rabbit Hole” se înscrie în descendență literară a dramei „Copilul îngropat” de Sam Shepard, piesă premiată tot cu Pulitzer (în 1978) și devenită rapid un reper al dramaturgiei americane de familie (Montată minunat de Cătălina Buzoianu tot la Teatrul Bulandra în 1996, cu Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț în rolurile părinților.) Dacă la Shepard copilul mort e literalmente îngropat în pământ, ca un secret toxic care macină întreaga structură familială, la Lindsay-Abaire el e „îngropat” în limbaj, în ritualuri și în gestionarea obsesivă a doliului. Diferența e de registru, nu de fond. Shepard operează cu grotescul și mitologia americană, Lindsay-Abaire mută conflictul într-un realism urban, controlat, banal, cu care se poate identifica orice om. De altfel, „Rabbit Hole” nu e o piesă radical originală, ci una eficientă, bine calibrată, care reia teme deja consolidate în dramaturgia de familie. Nu întâmplător, multe dintre textele premiate cu Pulitzer funcționează pe același tipar: familii disfuncționale, traume ireparabile, conflicte emoționale ambalate într-un realism recognoscibil și ușor de legitimat critic. Meritul textului constă în miză și în construcția precisă, dar nu i se poate atribui vreo sclipire sau vreo ruptură reală de tradiție.
Piesa funcționează prin acumulare, prin reveniri obsesive asupra acelorași gesturi și replici, printr-un realism atent construit. Lindsay-Abaire evită lirismul și metafora și preferă un limbaj banal dar cu sens, în care tensiunea se acumulează lent. Doliul nu e tratat ca proces spiritual, ci ca disfuncție practică: ce faci cu obiectele copilului, ce faci cu amintirile, ce faci cu celălalt, care suferă diferit.
Regia lui Claudiu Goga e una de reținere și claritate. Spectacolul nu adaugă straturi interpretative inutile și nu caută soluții regizorale care să „îmbunătățească” textul. Conflictul rămâne strict între personaje, iar ritmul e lăsat să se construiască din tensiuni mici, adesea inconfortabile. Această opțiune are avantajul coerenței, dar presupune și o mare încredere în actori și în forța dramaturgiei.
Distribuția e unul dintre punctele forte ale serii: Rodica Lazăr construiește o Becca dură, lucidă, uneori respingătoare, o femeie care refuză ritualurile doliului și orice formă de consolare colectivă. Jocul ei reținut dar puternic devine sufletul spectacolului. Andi Vasluianu, în rolul lui Howie, propune un contrapunct interiorizat, mai cald, cu mai multă nevoie de afecțiune, un personaj care se agață de memorie și de repetiție ca de o formă de stabilitate. Relația dintre cei doi se articulează din tăceri, iritări mărunte și decalaje emoționale și compromisuri, nu din confruntări explicite.
Întreg ansamblul servește prin naturalețe și credibilitate: O soră punkistă cu o voce pițigăiată (Ioana Anastasia Anton) în contrapunct cu vocea guturală a sorei mai mari și mai mature (Rodica Lazăr) o mamă americană convențională care merge la Bingo și pontifică despre familia Kennedy (Dana Dogaru), o bună actriță de comedie) și un adolescent care a călcat accidental cu mașina copilul care i-a sărit în față (Ștefan Radu, o prezență plăcută) și care visează corecții într-un univers paralel.
Scenografia lui Ștefan Caragiu propune un spațiu domestic funcțional, cu trei zone clare de joc: sufrageria, bucătăria și dormitorul copilului care a murit. Proiecțiile filmice din fundal (semnate de Noiseloop) intervin însă ca un contrapunct vizual important, compensând printr-o anumită monumentalitate această banalitate domestică, regăsită și în costume (Nina Brumușilă). Ele introduc o dimensiune meta, care contrastează cu spațiul prozaic al apartamentului și amplifică tensiunea dintre interiorul psihologic al personajelor și lumea din afara lor.
Spectacolul nu este ușor. „Rabbit Hole” nu oferă rezolvări rapide sau momente de catharsis convențional. Mesajul final e unul despre posibilitatea de a merge mai departe fără a uita.
Cum săptămâna trecută tot Bucureștiul a celebrat (cam ipocrit) Ziua Culturii Naționale, (înzestrate cu doar 0.7% din PIB și 1.8% din bugetul României) trebuie remarcat că Teatrul Bulandra are 23 de piese străine în repertoriu și doar 3 piese românești: una clasică (eternul „Tache, Ianche și Cadîr de Victor Ion Popa”) și două texte contemporane, „Family.exe” de Mimi Brănescu și „Gigel” de Alex Popa, care este și director adjunct al Teatrului. Această proporție dezastruoasă se regăsește la toate teatrele de stat din capitală (mai puțin TDR). Numărul de autoare contemporane într-o țară cu 50% femei? Zero. Regizoare? 3 (din 26 de spectacole de pe site-ul Bulandrei).
La întâlnirea de la Ipotești din 15 ianuarie cu Ministrul Culturii, Demeter András, doamna Carmen Croitoru, Directorul General al Institutului Național pentru Cercetare și Formare Culturală (INCFC) și expert în politici și strategii culturale, a subliniat că promovarea culturii naționale reprezintă o datorie a statului, stipulată în Constituția României (n.n. înaintea culturii universale).
Frecvența montărilor străine și bugetele mult mai mari alocate acestora creează un adevărat reinforcement loop de vizibilitate, în detrimentul dramaturgiei românești care se pierde într-un Rabbit Hole exact ca în piesa lui Abair, urmat de o slabă (și rară) strângere de mână. S-a consolidat preconcepția că piesele de import sunt mai bune, uitîndu-se că bugetele alocate producțiilor de import sunt (cu puține excepții) și de 10 ori mai mari decât cele alocate pieselor scrise de autori români, ceea ce influențează decisiv „vizibilitatea” și impactul unui spectacol.
În articolul viitor vom recomanda două premiere românești care debordează de originalitate și au mare priză la public în ciuda unor astfel de bugete de austeritate.
Alexandra ARES
Foto: A.A.
Rabbit Hole
de David Lindsay-Abaire
RODICA LAZĂR (Becca)
ANDI VASLUIANU (Howie)
DANA DOGARU (Nat)
IOANA ANASTASIA ANTON (Izzy)
ȘTEFAN RADU (Jason)
Regie și ilustrație muzicală CLAUDIU GOGA
Decor ȘTEFAN CARAGIU
Costume NINA BRUMUȘILĂ
Video & graphic design NOISELOOP
Regie tehnică FLORIN SASU
Sufleor MĂDĂLINA IGNAT
