Revoluţia română m-a surprins în spitalul Berceni, unde am fost forţat să mă internez din cauza unei tensiuni mărite, şi de unde am evadat noaptea pentru a mă alătura manifestaţiilor care au însemnat cea mai mare Revoluţie din istoria Principatelor Unite şi a României, în ciuda faptului că este negată şi chiar cu vehemenţă.
Nu am avut inspiraţia să intru în biroul prim-secretarului Sectorului 4, unde lucrasem 19 ani, lăsând un şofer să facă operaţiunea de schimbare radicală a nomenclaturii. Frontul Salvării Naţionale al Sectorului 4, care era condus spre norocul meu de un medic, m-a numit secretarul Primăriei Sectorului 4, unde se afla Palatul Sporturilor şi Culturii, devenit restaurant în timpul mineriadei, şi Cimitirul Eroilor Revoluţiei, la a cărui construcţie am participat, şi unde am văzut cum un tânăr pe care l-am căsătorit a fost declarat terorist şi, ulterior, erou tot aici, în Sectorul 4, dar şi o sinistră instituţie numită Institutul Medico-legal în care, în noaptea de Crăciun 1989, identificam cadavrele care soseau pe bandă rulantă şi buletinele celor ucişi care atârnau macabru de pomul de Crăciun pentru a ajuta familiile să-şi recunoască pruncii.
Pentru mine, Revoluţia română a însemnat, în primul rând, ieşirea dintr-un lung coşmar determinat de condamnarea tatălui meu la 20 de ani de muncă silnică pentru crime imaginare contra clasei muncitoare, o sentinţă absolut halucinantă de care a avut parte şi Ion Iliescu când a fost acuzat de marii noştri jurişti pentru crime împotriva umanităţii, de parcă ar fi fost un şef de la Auschwitz. Desigur, Ion Iliescu l-a omorât pe Ceauşescu! Unul din avocaţii procesului-caricatură, dar necesar în contextul acela era un fost coleg de facultate de la care am primit numeroase detalii. E vorba despre avocatul Nicolae Teodorescu, om cu umor şi cu bun-simţ, care i-a propus dictatorului să-şi recunoască paranoia în vederea amânării procesului.
La Sectorul 4 am avut pe mână întreaga arhivă de partid unde se afla şi dosarul meu de cadre falsificat şi în care tatăl meu figura mort în timp ce se afla în viaţă şi eram mereu întrebat de extremiştii Ministerului de Justiţie unde e tata şi ce face el. Nu mi-am căutat dosarul, dar cu acest prilej am aflat de la un cadrist că supravieţuirea mea de pui de năpârcă în sistemul Primăriei s-a datorat unui accident de bicicletă făcut la 19 ani undeva la ţară, în Prahova, când m-am ciocnit cu un septuagenar care m-a dat în judecată şi eu, neavând bani, am fost condamnat la trei luni de închisoare cu suspendare. Victima era fratele lui Tony Bulandra… Deci, deja era o pată care m-a blocat două decenii în evoluţia profesională… Nu mai era cazul să se mai caute şi altele, dar în viaţă există legea compensaţiei. Am fost numit secretar general al Capitalei, funcţie pe care am exercitat-o aproape un deceniu, sub patru primari generali, ceea ce consider că a fost o probă de foc, de competenţă şi de onestitate.
Am avut ocazia să mă întâlnesc brusc şi neaşteptat la un eveniment cu preşedintele Ion Iliescu. El cunoştea ce înseamnă primăria şi administraţia şi mi-a pus câteva întrebări legate de apele Capitalei. Ceea ce părea o discuţie de pasaj s-a transformat într-un dialog de o jumătate de oră. Preşedintele ştia ce spunea şi citea imediat personajul din faţa lui. La sfârşitul convorbirii, am fost felicitat de cineva din garda personală a preşedintelui şi, la întrebarea mea, de ce m-a felicitat?, el mi-a spus că am reuşit să-l blochez pe Ion Iliescu foarte mult timp în discuţie. De atunci, ne-am simpatizat, deşi eu eram de partea domnului Corneliu Coposu şi simultan de apropiat de Radu Câmpeanu.
PSD nu m-a agreat, erau acolo şi golani, şmecheri, dar şi valori, şi nu am mai devenit membru de partid. Cred că am fost ultimul secretar al Primăriei Capitalei care nu a fost manipulat politic şi nici iobagul şefilor de partid, eu acţionând după principiile care m-au caracterizat în decursul vieţii, şi este notorie contribuţia mea în rezolvări rapide, necondiţionate pentru un număr imens de oameni cu care am intrat în contact.
Am facilitat primul contact între Primăria liberală a Bucureştiului şi Ion Iliescu, care a fost invitat la o şedinţă de consiliu şi la inaugurarea unei case de copii în Ferentari, apoi au fost întâlniri punctuale şi culturale. Existau câteva deosebiri între noi, în primul rând, de origine socială şi, în al doilea rând, de experienţă politică, dar ceea ce ne-a apropiat a fost un flux magnetic de empatie ciudată. Mult mai târziu, când legăturile se destrămaseră, am aflat că el mă considera singurul ţărănist cu care se putea vorbi la Primăria Capitalei.
Ca actor politic, Ion Iliescu a fost personajul principal al piesei 1989 şi a fost aplaudat intens de marea sală de spectatori a României eliberate de sub Ceauşescu. Nu era el cel ales, era altcineva.
De ce fusese la noi în casă, la Ploieşti, domnul Coposu? Habar nu aveam de el până când nu l-am văzut scos la suprafaţă de permisivitatea Frontului condus de comunistul Ion Iliescu. Ion Diaconescu mărturisea într-o discuţie personală că au probleme de profesionalism statal pentru că n-au avut de unde să-l înveţe. Era un om cu foarte mult bun-simţ, la fel şi prinţul Ghica, un personaj cu totul şi cu totul ieşit din comun, care mi-a dat şi detalii despre tatăl meu cu care fusese coleg de celulă. Ion Iliescu nu a fost în celulă, deşi s-a dorit foarte mult acest lucru de o procuratură feroce, pusă pe execuţii cu orice preţ, şi, după părerea mea, necunoscătoare a istoriei Franţei, care a trecut şi prin perioada decapitărilor şi s-ar fi dorit şi în România.
Desigur, Ion Iliescu a ignorat Articolul 8 solicitat de Timişoara şi de exponenţii ei şi a salvat de la distrugere eşaloanele 2, 3, 4. Cât priveşte actualele eşaloane, există personalităţi culturale care inspiră respect şi sentimentul onestităţii, dar puţini ştiu să vorbească în aula parlamentară. Abundă înjurăturile, insultele, etichetările, iar lăcomiile se citesc pe faţă imediat. Iliescu avea de înfruntat o presă ostilă contemporanilor noştri, o presă sponsorizată. Ceauşescu este multiplicat în cascada de avalanşe a reclamelor care pur şi simplu au ocupat spaţiul public, marii intelectuali – totuşi, cu excepţia celor aleşi pe sprânceană – lipsind din spaţiul mediatic. O cenzură comercială subtilă înlocuieşte cenzura ideologică.
Prietenia cu ruşii pe axa Gorbaciov a avut logica ei în acea perioadă şi trebuie să ne amintim că Iuliu Maniu spunea clar că trebuie să avem relaţii bune cu vecinul din Est şi ministrul Nicolae Titulescu acţiona în acest sens. Nimeni nu mai vorbeşte despre împingerea României hitleriste către porţile Stalingradului, unde cu adevărat a fost un genocid stupid care a costat viaţa a 200 000 de români, mai mult decât au pierdut americanii pe front în război.
Vrem, nu vrem, domnul Ion Iliescu a condus România pe drumul Occidentului şi al NATO, ceea ce constituie o realizare cu totul extraordinară pentru ţară. Fiind un om raţional, a acceptat înfrângerea. Nefiind un scandalagiu, a fost discret. La mineriadă s-a comportat bine cu minerii, Ion Raţiu fiind constrâns de împrejurări. Mulţumirile lui Iliescu au fost şi o modalitate de a scăpa de aceşti mineri care probabil au depăşit prin sălbăticie primitivistă orice aşteptare a celor care i-au invitat. Fenomenul extraordinar care a fost Piaţa Universităţii poate fi privit din interior, din exterior sau din lecturi. Eu l-am privit din Primărie şi normele de igienă deveniseră imposibile şi Poliţia nu intervenea de frică. Au fost vremuri crunte, crude, care au născut actori miliardari, actori aroganţi, actori actuali însetaţi de putere şi de avere. De fapt, între Corneliu Coposu şi Ion Iliescu există o asemănare: amândoi au murit săraci. E adevărat, cu prestigii diferite.
Actor desăvârşit, Ion Iliescu a fost şi un regizor iscusit atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional, iar prima doamnă a avut misiunea dificilă de a fi o primă doamnă inxistentă, rol de care s-a achitat exemplar.
Ştia să aprecieze teatrul, dramaturgii şi era adorat de actori. De fapt, pe Ion Iliescu l-am cunoscut în trenul de Bucureşti şi Reşiţa, când, împreună cu dramaturgul Dumitru Solomon şi alţi colegi, mergeam la teatrul din localitate. Printre pasageri se număra şi Ion Iliescu. Nu l-am văzut la faţă. Eram curios să ştiu cine l-a sfidat pe Ceauşescu, dar el a transmis că nu vrea să ne facă rău şi în gară ne-am despărţit fără să ne cunoaştem.
În fabuloasa Duminică a Orbului care necesita însă o fină lentilă de contact asupra situaţiei respective, am fost delegat să prezint noua lege electorală la închisoarea de protocol din Rahova. În faţa mea se afla toată înalta nomenclatură ceauşistă şi nicio televiziune din România, doar una din America şi din ţările scandinave. În acel moment, îl răzbunam pe tata care a fost hăituit ca un animal, bătut ca un câine şi eliberat cu cicatrici oribile pe piept şi pe spate, transformat din om în scrumieră, căci se vedeau ţigările stinse pe corp. Cam aşa arată şi statuia lui Iuliu Maniu din centrul Bucureştiului. Eram privit cu ostilitate, trei primari generali se uitau la mine ca la un duşman de clasă! În cabina de vot a intrat primul Nicu Ceauşescu, destul de civilizat, în schimb, Zoia Ceauşescu m-a privit cu duşmănie uriaşă şi a stat prea mult în cabina de vot. Elegant şi detaşat, cu adidaşi albi în picioare, a votat Valentin Ceauşescu. Tovarăşul Mizil a dorit să iasă în faţă şi a exclamat: „Votez pentru România!”. De fap, vota pentru Iliescu.
Cu domnul preşedinte Emil Constantinescu fusesem coleg la Facultatea de Drept, dar dumnealui era la cursurile de zi şi eu la fără frecvenţă, deghizat din nou într-un muncitor pe şantiere, deoarece dosarul meu de familie nu-mi permitea accederea în Templul Justiţiei. Am avut şi privilegiul de a fi prezent şi implicat în alegerea istorică a domnului Emil Constantinescu în funcţia de primul preşedinte noncomunist din istoria ţării. Ieşisem la pensie, la 60 de ani zbuciumaţi, şi, ulterior, la 65, am avut o interferenţă şi cu preşedintele Traian Băsescu din postura de subprefect al Capitalei, atât de tehnocrat, încât am fost destul de repede debarcat. Adrian Năstase se mira că îl plăceam pe Ion Iliescu, de pe urma căruia nu a avut niciun avantaj decât poate acela de a fi ocrotit metafizic de posibile asasinate profesionale.
Am avut ocazia să-i dau câteva cărţi, dar din decenţă nu l-am vizitat acasă.
Prima impresie contează întotdeauna şi ea se leagă de cel pe care îl cunoşti. Omul era empatic, zâmbitor, foarte bine pregătit profesional, adus în vârf de valul Revoluţiei pe care trebuia să o confişte cineva, în niciun caz legionarii. Până la rejudecarea procesului Ceauşeştilor, m-ar bucura să fiu în viaţă şi la rejudecarea criminalilor lui Iorga, Duca şi Madgearu, unde justiţia liberă burgheză s-a comportat lamentabil.
Ultima întâlnire face to face cu preşedintele Iliescu a fost la Casa de Cultură din oraşul Buşteni. Atunci când m-a observat, a abandonat întreaga lui suită de prefăcuţi şi linguşitori şi a venit înspre mine ca să mă salute.
Am o singură fotografie cu Ion Iliescu la teatru. Dumnezeu să-i ierte păcatele! Numai el poate! Şi acolo, sus, judecata este dreaptă, cel puţin teoretic…
Dinu GRIGORESCU
(Foto: arhiva D.G.)
