1. Muzici și faze — Teatrul Excelsior, sau comedia adolescenței
Teatrul Excelsior a avut, sub conducerea lui Vlad Cristache și a Mariei Rotar, o evoluție remarcabilă. Poate că singurul lucru care i se poate reproșa este că din 21 de premiere doar două au fost pe texte românești, restul fiind piese străine de care unii părinți s-au plâns că abordau teme sau vulgarități de care ar fi preferat să-și ferească copiii. Muzici și faze vine să risipească aceste îngrijorări — e pe un text autohton, cu inocența și autenticul adolescenței românești de ieri și de azi. De asemenea, spre deosebire de unele producții anterioare, e un spectacol pe care părinții îl pot recomanda copiilor fără nicio reținere. De fapt, rar lucru, îl poți recomanda și părinților, și copiilor.
Dar probabil că cea mai remarcabilă reușită de la Excelsior este asamblarea unei trupe excelente, tinere, sudate — staruri fiecare cu personalitatea ei distinctă, cum se întâmpla la toate teatrele bucureștene înainte de ’89 — care s-a implicat activ și cu plăcere în realizarea acestei versiuni scenice inedite. Trupă care pur și simplu strălucește în ultima premieră de la Excelsior.
La baza producției stă romanul omonim al lui Ovidiu Verdeș (1963-2022), publicat în 2000 și devenit, discret dar sigur, carte de căpătâi pentru o generație. Verdeș scria despre adolescența din anii ’70 cu un vocabular neîmblânzit, plin de argou și ritm, care reprezenta de fapt adolescența tuturor tinerilor de dinainte de 89. Dramatizarea colectivă semnată de regizorul Cristian Ban și echipa de creație păstrează tocmai această nervură vie și oferă fiecărui actor partituri generoase pentru roluri de compoziție, pe care le comentează fiecare, printr-un procedeu de distanțare ironică.
Spectacolul lui Cristian Ban are candoare și umor de bună calitate, ritm și coerență interioară, o construcție în care repetiția și variațiunea funcționează ca în muzică — ceea ce nu e deloc întâmplător, pentru că muzica live din anii ’70 (Doors, Queen, Led Zeppelin, întoarsă cu creionul pe casetă) nu e decor, ci coloană vertebrală dramaturgică. Irina Chirilă semnează scenografia, Cristian Șimon lighting design-ul, iar Maria Alexievici aranjamentele muzicale — o echipă care construiește spectacolul.
Tinuț are 16 ani, e în ultima săptămână de școală din vara lui 1978, și lumea lui e circumscrisă de cartierul Panduri, de un disc de vinil primit pe sub mână și de o brichetă dăruită pe ascuns fetei care îi place. Cei șapte actori ai Teatrului Excelsior — Matei Arvunescu, Ioana Niculae, Alex Popa, Dan Pughineanu, Ana Udroiu, Maria Alexievici și Mihaela Coveșeanu — joacă fiecare mai multe roluri cu o energie care face sala să respire altfel. Nu e genul de tineret entuziast care acoperă golurile cu decibeli. E ceva mai rar: joc adevărat.
Matei Arvunescu și Ioana Nicolae, protagoniștii povestei de dragoste care servește drept catalizator al acestei comedii romantice (pe fondul unei povești de “coming of age”), dovedesc încă o dată marea lor versatilitate de actori (ambii au fost premiați în ultimii ani cu premiul Revistei Rinocerul pentru interpretare. Alături de ei, Alex Popa, Dan Pughineanu și restul distribuției ne dovedesc încă odată ce actori minunați sunt.
Spectacolul funcționează pe două registre simultan și asta e, probabil, performanța lui principală. Pentru cei care au prins comunismul târziu, e o madeleine cu efecte secundare periculoase — mai ales când vine Led Zeppelin din difuzoare. Pentru adolescenții de azi, care nu știu ce e o casetă și au crescut cu streaming, spectacolul le oferă ceva neașteptat: confirmarea că neliniștile lor nu sunt noi și nici solitare, că există un ritm comun al maturizării care trece prin toate epocile.
Cristian Ban a înțeles că memoria personală poate deveni, fără patos, memorie colectivă. Și a știut să pună scena în slujba acestei idei fără s-o proclame, cu mult suflet. La Excelsior se joacă pe 27 și 28 martie. Mergeți.
2. Teroare — Teatrul Bulandra – un exercițiu de jurisprudență aplicată
Ferdinand von Schirach este avocat și scriitor german, iar Teroare — piesa lui de debut, jucată din 2015 în multe țări interesate (sau mai bine zis îngrozite) de fenomenul terorismului contemporan— se citește ca un exercițiu de jurisprudență aplicată. Nu neapărat ca reproș, ci ca descriere. Dilema pe care o propune e inspirată dintr-un caz real: un pilot militar doboară un Airbus deturnat de teroriști, cu 164 de pasageri la bord, pentru a salva 70.000 de spectatori de pe un stadion. A acționat corect? Judecați dumneavoastră — publicul votează la final cu telecomenzile montate pe fiecare fotoliu.
Radu Nica, regizorul de la Bulandra, a construit un spectacol ordonat și pregnant, în care mecanismul piesei funcționează, actorii fac bine ce au de făcut, iar sala Toma Caragiu, amenajată în format studio, creează un cadru de sală de judecată care publicul devine juriu chemat să evalueze juridicul. Din distribuția fac parte Camelia Maxim în rolul președintei completului de judecată, Silvana Negruțiu ca procuroare, Matei Constantin în rolul acuzatului, Cătălin Babliuc ca avocat al apărării, Lucian Ifrim, Anca Androne și Ecaterina Cobzaru. Scenografia îi aparține lui Andu Dumitrescu, costumele sunt semnate de Maria Miu, iar muzica și sound design-ul lui Adrian Piciorea contribuie la tensiunea surdă a sălii de tribunal.
Actorii sunt foarte buni. Problema nu e cu spectacolul, ci cu piesa. Teroare e un text care funcționează excelent ca exercițiu didactic — de filosofie, etică, de concurs de dezbateri — dar care rămâne în mod constitutiv arid ca dramaturgie. Spre deosebire de marile courtroom drama care au popularizat genul — de la Douăsprezece oameni furioși la Inherit the Wind — Schirach nu găsește miza emoțională care să transforme argumentul juridic în eveniment uman. Ai impresia că asisti la un proces în timp real, cu tot tediumul lui: unele detalii de jurisprudență sunt fascinante, altele pur și simplu nu sunt, și nu există nicio arhitectură dramatică care să le trieze în locul tău. Pledoariile sunt inegale — apărarea câștigă mai convingător decât acuzarea, iar unele argumente logice lipsesc — psihologia personajelor nu depășește funcția lor procedurală, iar votul finalul produce mai degrabă ambivalența unui jurat decât emoția de spectator.
Referința imediată care se impune e Peștele Balon, piesa Teodorei Hergelegiu jucată la Teatrul de Artă, despre un alt proces celebru ținut de data aceasta la Curtea Drepturilor Omului de la Haga — cu Demeter András (actualul ministru al culturii) în rolul principal. Spre deosebire de Teroare, piesa lui Hergelegiu are o arhitectură dramaturgică cu adevărat artistică: planurile onirice și reale se întrepătrund organic, memoria și prezentul coexistă și adaugă valențe noi relațiilor, iar procesul juridic devine pretext pentru o investigație interioară cu miză poetică. Dar o piesă românească contemporană bună nu are nici o șansă să fie montată la Bulandra (și la mai toate teatrele de stat din București) dacă intră în competiție cu texte străine (dramatizari sau piese) chiar mult mai slabe.
Revenind la Teroare(a) de la Teatrul Bulandra, Camelia Maxim ține spectacolul vertical prin autoritate scenică și prin exactitate. E prezența care dă greutate întregului dispozitiv altături de Matei Constantin. Dar chiar și această actriță de mare talent, nu poate transforma un rechizitoriu în teatru.
Că Teroare e relevant civic în România de azi — o țară cu o relație complicată cu actul de justiție — nu e de contestat. Radu Nica invocă asta explicit. Și are dreptate. Dar spectacolul bun civic și spectacolul teatral complet nu sunt același lucru, oricât ne-am dori. Un bilet meritat pentru o seară de gânduri — nu și pentru o seară de teatru mare.
Poate partea care mă face cea mai ezitantă să îl recomand: prin “găselnița” votului final, spectacolul transferă asupra publicului responsabilitatea morală a câtorva sute de morți — ceea ce nu e cel mai agreabil mod de a încheia o sâmbătă seară. Catharsis-ul clasic te lasă curățat. Acest final te lasă cu sângele pe mâini, indiferent cum votezi. (Cum e de pildă și cu votul președinților de țară angajați în conflicte armate). E o alegere regizorală legitimă, desigur. Dar spectatorii au dreptul să se simtă ușor stânjeniți de contract.
3. Rude pierdute — Teatrul Evreiesc de Stat
Nava Semel (1954–2017) este una dintre vocile importante ale literaturii israeliene postbelice, laureată a numeroase premii — printre care National Jewish Book Award și Premiul Prim-Ministrului Israelian — și autoare care a purtat toată viața greutatea părinților: mama, supraviețuitoare a lagărelor naziste, și tatăl, originar din Bucovina, lider al organizației sioniste de tineret Hanoar Haționi în România, ulterior om politic în Israel. Din această biografie dificilă a crescut Rude pierdute, piesă autobiografică transpusă scenic la Teatrul Evreiesc de Stat în regia reușită a Mihaelei Panainte, în coproducție cu Teatrul de Artă Deva.
Acțiunea se petrece în 1949, în austeritatea Israelului proaspăt constituit. Două familii de refugiați se caută reciproc, cu disperare, printr-un program de radio dedicat rudelor pierdute — un detaliu care spune enorm despre epocă: lumea postbelică reconstituită din voce, din eter, din speranță aproape fără substanță. Anuța, personajul central, vede Israelul ca loc provizoriu, un refugiu în care să aștepte reuniunea cu Iankel — soțul pierdut, ajuns până la urmă în America. Fiul ei, Nisan, e sionistr convins, refuză să mai vorbească idiș și e deja acasă în noua țară. Această fractură dintre generații — între diaspora ca rană și Israel ca proiect de viitor — e inima piesei și rămâne tulburătoare tocmai pentru că Semel o judecă pe ambele fără să le absolve pe niciuna.
Piesa prezintă una dintre cele mai vechi tensiuni din interiorul lumii evreiești: diferența de viziune dintre sioniști — cei care au ales să construiască statul Israel — și evreii care au ales alte țări, America în special, cu propria lor definiție a identității. Iankel cel dispărut în America e o absență care structurează tot spectacolul, un fel de capăt de lume în care proiectul personal a bătut proiectul colectiv. Nu e o judecată simplă și spectacolul, din fericire, nu simplifică.
Spectacolul nu e nou, a avut premiera în 2023 cu Maia Morgenstern în rolul mamei (Anuța) și pe afiș. L-am văzut însă cu Roxana Guttman — una dintre actrițele de suflet ale Teatrului Evreiesc, cu o carieră construită răbdător aici din 1989 — aduce în rolul Anuței tocmai ceea ce textul cere: căldură și durere ținute simultan, fără sentimentalism și fără eroism ieftin. Mircea Drîmbăreanu e Iankel cu o greutate potrivită absenței mai mult decât prezenței. Un actor de mare talent, care creioneza foarte bine accentul americanului evreu, care a renunțat la mesianism și s-a dedicat succesului material. Cristina Cîrcei, în dublu rol Rebeca/Rivka, e remarcabilă — are acea capacitate de a trece dintr-un registru în altul cu o naturalețe care face trecerea invizibilă, ceea ce în dublul rol e tocmai ce trebuie. Scenografia e semnată de Mihai Panaitescu, light design-ul de Lucian Moga.
Regia Mihaelei Panainte e foarte bună, dar discretă. Spectacolul are 105 minute fără pauză și densitatea emoțională a unui obiect mic care conține mult. Merită descoperit. Teatrul Evreiesc e, cu această producție, exact ce ar trebui să fie: un loc care păstrează o memorie emoționantă, prețioasă, intimă, fără a o transforma în muzeu.
Cronică de Alexandra ARES
