Ce anume v-a atras inițial la universul lui Bernhard — revolta, ironia, sau felul în care transformă luciditatea în poezie?
Bernhard m-a sedus încă din perioada studenției. Fascinația pentru el a continuat în timp, am citit multe dintre piesele sale în anii ’80. A urmat întâlnirea cu Livada de vișini, apoi Societatea de vânătoare, montată la Teatrul Maghiar din Cluj, în 2007. Primisem textul încă din 1990 — timpul a amplificat mereu relația mea cu textele de care mă îndrăgostesc.
Am descoperit Ritter, Dene, Voss în 2019. Titlul e unul bizar — este, de fapt, numele celor trei actori care au jucat în premiera piesei. Din acest motiv, în traduceri și în majoritatea montărilor, titlul a fost modificat. Deși cei trei actori au fost importanți în spațiul german, sunt puțin cunoscuți în alte culturi. Francezii, de pildă, au numit piesa Déjeuner chez Wittgenstein — o alegere cel puțin ciudată.
Personajul masculin se numește în text pur și simplu Ludwig. Referința la Ludwig Wittgenstein este evidentă, dar numele de familie nu e menționat. Mi s-a părut firesc ca, dacă schimbăm titlul, să păstrăm numele personajului central așa cum a fost ales de autor.
Știu că totul pare un labirint, un joc straniu. Dar, dacă tot am deschis cutia Pandorei, trebuie să spun că spectatorul poate fi ușor derutat — Ludwig este numit astfel doar în treacăt, iar Bernhard adoră să provoace. Legătura cu filosoful rebel și genial rămâne însă esențială. Thomas Bernhard și Ludwig Wittgenstein au multe în comun, iar întâlnirea lor pe scenă este seducătoare.
Wittgenstein a fost acel spirit care a răsturnat întreaga gândire filosofică, de la Platon și Aristotel până la Hegel, Heidegger și Nietzsche, cu o singură carte de câteva zeci de pagini. Fascinant, teribil, de necrezut — și totuși, a făcut-o. Este imaginea perfectă a tânărului rebel. L-am citit prima dată în facultate, Tractatus logico-philosophicus, și m-a tulburat profund.
Când am descoperit piesa lui Bernhard, am explodat de entuziasm. Este o piesă intensă, provocatoare. Bernhard pare, uneori, că se oprește în contemplație — dar e doar o iluzie. Reia mereu temele sale, uneori chiar și frazele. Regăsim aceleași idei, aceleași formulări, aceleași propoziții trecând dintr-o piesă în alta. Nu este singurul artist care face asta, dar la el repetiția devine structură.
Cum vă raportați ca regizor la această repetiție? O percepeți ca pe o provocare scenică, sau ca pe o muzicalitate interioară a textului?
Studiind această piesă despre Ludwig, mi-am amintit de Ignorantul și nebunul — un uriaș monolog, o meditație despre geniu, despre nebunia marilor artiști și gânditori, despre creier și biologie. E aceeași temă ca în Ritter, Dene, Voss, dar exprimată mai abstract. Bernhard repetă nu doar ideile, ci și frazele, mot à mot. E fascinant.
Există mereu o legătură între aceste personaje — artistul, filosoful. E seducător să ne gândim tot la Ludwig. Poate fi și Nietzsche, sau altcineva, dar obsesia lui Bernhard pentru Wittgenstein e clară. De Kant și-a bătut joc într-o piesă, demonstrând că, de fapt, soția lui era cea genială.
Surorile din text sunt personaje reale. Pe una dintre ele a pictat-o Gustav Klimt — tabloul e celebru. De aceea, între cele două piese ale lui Bernhard inspirate de figura lui Wittgenstein, am inserat câteva propoziții din Tractatusul filosofului. Textul este rostit de un personaj lunatic, o admiratoare înfocată, interpretată de Ruxandra Maniu. Wittgenstein nu a fost doar un filosof remarcabil, ci și un poet al gândirii.
Cele trei părți ale aventurii teatrale — cele două texte-surori scrise de Bernhard și fragmentele din gândirea lui Wittgenstein — mi se par organic legate.
Am convingerea că teatrul nu este doar divertisment. Poate fi, desigur, în multe feluri, dar tocmai de aceea poate deveni și o experiență reflexivă profundă — mai ales când gândirea capătă carne pe scenă, când respiră prin emoție. Gândirea tulbură, meditația devine vie.
Libertatea de a gândi și de a privi teatrul ca pe o experiență vie — amestecând seriozitatea cu jocul — este ceea ce mă seduce. Cred că am vorbit deja despre asta. Trei surori sau Hedda Gabler nu mă mai ating. Teatrul poate fi mai nebun, poate derapa grotesc, ironic, aparent neserios — și tocmai atunci te lovește cu forța gândului.
Teatrul poate fi viu. Iar întâlnirea dintre Ludwig Wittgenstein și Thomas Bernhard, pe scenă, este pentru mine o explozie. Mă tulbură, mă entuziasmează — și asta, cred, este esența unui spectacol de teatru.
Dragoș Galgoțiu
