Îmi amintesc perfect anii 1951, 1952, 1953, epocă ce marca moartea lui Stalin şi, cu puţin înainte, naşterea Festivalului muzical de la Sanremo. Confuzia era totală. Braşovul se numea oraşul Stalin, iar artiştii momentului erau preocupaţi, înainte de toate, de propria supravieţuire.
În parcul din Sinaia, noi, adolescenţii, vibram sufleteşte şi anatomic la faimoasele acorduri ale şlagărelor nemuritoare „Nel blu, dipinto di blu” („Volare”), „Piove (Ciao, ciao bambina)” şi altele. Trăiam în colivia comunistă care se consolida, dar ascultam ciripitul păsărilor măiestre de la Sanremo – o istorie paralelă a muzicii italiene, în contrast cu realitatea geopolitică postbelică şi cu oamenii aflaţi sub umbra bombei atomice. Începuse Războiul Rece. Sanremo era Occidentul. Sanremo era libertatea.
Felicit Televiziunea Română pentru deciziile rapide şi benefice, atât în privinţa emisiunilor de interes public, cât şi pentru reformatarea programelor TVR 1 şi TVR 2, astfel încât ele să fie atractive şi educative simultan. Filmul difuzat după ştiri este o idee excelentă, ostilă fragmentărilor şi prietenoasă cu românii care, seara, doresc să vadă ceva frumos, un film bine făcut, nu emisiuni care ne ridică tensiunea arterială sau ne torturează cu reclame interminabile, fără limită şi fără respect faţă de public, sau cu multe figuri anoste ale unor politicieni şubrezi intelectual şi cultural.
Aproape o săptămână am fost în altă lume – Italia lui Dante Alighieri, el însuşi torturat politic, într-o ţară distrusă de război, unde căpeteniile fasciste fuseseră spânzurate fără milă. Festivalul a fost naţional şi internaţional prin preluare, social şi profund muzical, dominat de personalităţi autentice şi instituţii solide, începând cu Rai 1 şi terminând cu voluntarii invizibili. Totul sub semnul limbii italiene.
Televiziunea Română a fost excepţională, nu doar prin deschidere, ci şi prin prezentarea din studio, la care s-a adăugat, cu mare măiestrie, traducerea aproape simultană a intervenţiilor – uneori interminabile – ale reprezentanţilor acestui veritabil carnaval social şi muzical. Din Alpi până în Sicilia, milioane de italieni au trăit o săptămână fabuloasă, în nocturnităţi prelungite.
Festivalul a fost un furnizor de fericire naţională şi un exemplu de cum ar trebui procedat şi în România, obosită de discuţii certăreţe între oameni şi partide, între fraţi şi surori, între extremişti şi conformişti. A fost celebrată limba italiană, a fost respectată cultura italiană, au fost omagiate senectutea şi maturitatea italiană, într-o manieră de maximă naturaleţe şi politeţe umană şi europeană.
Adeseori m-am simţit exilat, ca marele poet Ovidiu la Pontul Euxin, la marginea lumii civilizate, între barbari şi semidocţi, între proştii sub clar de lună carpatină şi mitul lui Dracula. Iubesc muzica şi civilizaţia americană, dar mă întreb de ce cântăreţii noştri fug de limba română ca dracul de tămâie. Totul la noi pare mărunt, sub semnul derizoriului şi al urgenţei de a fabrica proiecte în care sunt incluse vedete care nici nu sunt vedete şi o mică aristocraţie artistică muzicală destul de arogantă, extravagantă, tatuată şi incapabilă, în multe cazuri, să-şi depăşească propria condiţie mediocră.
Versurile cântecelor de la Sanremo au fost simple şi emoţionale. Din păcate, ele nu au putut fi traduse integral, iar cântecul înseamnă text şi melodie. Cultura română, din multe zone ale artei, dar mai ales din dramaturgie, are nevoie de o tânără generaţie mai puţin grăbită de succes. Unde italienii văd punţi noi vedem cum se lărgeşte prăpastia.
Prezenţa călare copleşitoare a celebrului tenor nevăzător Andrea Bocelli, cu peste 23 de milioane de discuri vândute, a fost un exemplu de veneraţie nu doar faţă de drepturile de autor, ci, în primul rând, faţă de artist.
Câştigătorul actualei ediţii, Sal Da Vinci („Per sempre sì”), a coborât în sală şi şi-a adus mama pe scenă, înainte de a şti că va fi premiat – un gest de o emoţionantă naturaleţe.
Au fost momente tulburătoare, de omenie, de poezie, de lipsă de trufie. Desigur, au existat şi lungimi în discursuri, glume nu întotdeauna reuşite, prea multe schimbări de ţinute – rochii şi bijuterii – care au împins nopţile spre ziuă. Sanremo este festivalul care nu s-a întrerupt niciodată de la naşterea sa, adăugând an de an cântece melodioase, romantice şi umaniste, care, ce-i drept, se apropie cu greu de „Volare” sau de alte şlagăre, dar muzica italiană merge mai departe şi nu cred că îi pasă dacă Eurovisionul este construit pe portative anglo-saxone; ea va avea alte apetituri şi va lansa şi alte hituri.
Nu avem decât de învăţat de la Sanremo. Trebuie apărată limba şi cultura daco-romană, cu care ne împăunăm la porţile Uniunii Europene.
Distribuţia premiilor a fost bine filtrată şi corectă, sprijinită pe o arhitectură regizorală şi artistică de cel mai înalt nivel, de care au beneficiat şi cei peste un milion de români stabiliţi în Italia.
Clasamentul:
• Locul întâi: Sal Da Vinci, „Per sempre sì”
• Locul doi: Sayf, „Tu mi piaci tanto”
• Locul trei: Ditonellapiaga, „Che fastidio!”
• Locul patru: Arisa, „Magica favola”
• Locul cinci: Fedez şi Marco Masini, „Male necessario”
Premii speciale
• Premiul presei (Sala Stampa): Fulminacci
• Premiul „Lucio Dalla” şi Premiul TIM: Serena Brancale, artista cea mai votată de public prin intermediul reţelelor sociale TIM şi al aplicaţiei My TIM
• Premiul pentru cel mai bun text („Sergio Bardotti”): „Male necessario” – Fedez şi Marco Masini
• Premiul pentru cea mai bună compoziţie muzicală („Giancarlo Bigazzi”), votat de orchestra Festivalului: Ditonellapiaga.
Festivalul Sanremo reprezintă pentru noi, românii, un model de organizare perfectă, amplă, de reprezentare a tuturor regiunilor, a talentelor care se afirmă şi a modului în care se împletesc generaţiile de artişti, un model de continuitate artistică neinfluenţat de crize financiare, de ambiţii, de felurite decizii potrivnice interesului naţional de a conserva şi dezvolta ceea ce s-a numit la noi Festivalul Cerbul de Aur, ca să dăm un singur exemplu, gândit ca o capcană pentru artiştii străini şi care ar trebui reluat pe o bază naţională de tipul Sanremo.
Un exemplu de reuşită este Festivalul „George Enescu”, care şi-a câştigat un binemeritat prestigiu în zona muzicii culte, dar care nu are încă un echivalent în muzica uşoară, deşi România nu a dus niciodată lipsă de mari talente care par a fi date uitării, ceea ce nu s-a observat la Sanremo.
Recenzie de Dinu GRIGORESCU
(Foto: Rai 1)
