Cel mai interesant aspect al noii premiere a Naţionalului bucureştean este că pornește de la un amalgam de clișee contemporane, pe care nu suntem obișnuiți să le vedem pe scenele noastre rămase mult în urma realităţii galopante, și le transformă într-un text românesc nou-nouț, puternic, de anvergură și surprinzător; ba chiar şi cu substanță intelectuală – ceva din ce în ce mai greu de găsit în teatrele bucureștene, care servesc preponderent remake-uri și teatrul comercial de import, cu spoială trendy.
În spectacolul de la TNB, spectatorii sunt martorii unui ritual ciudat și hipnotic: constelații familiale. Pentru cei care nu știu, constelațiile familiale sunt o practică terapeutică în care un grup de participanți preia rolurile rudelor unei persoane, pentru a evidenția relații ascunse, traume moștenite și tipare de comportament transgeneraționale. Prin poziționarea lor în spațiu și prin interacțiuni simulate, aceste reprezentări permit observarea vizuală și emoțională a legăturilor invizibile care modelează viața indivizilor.
Sala Atelier este împărțită în două, iar spectatorii stau de ambele părți ale scenei. Constelațiile au loc în mijloc, și publicul se află extrem de aproape de actorii pe care, de obicei, îi vede de la mare distanță, pe scena mare a TNB. Această apropiere face experiența intensă și captivantă, dând spectatorului senzația că asistă la un experiment viu și intim, unde fiecare gest și fiecare privire contează.
David Schwartz folosește teatrul documentar pentru a observa și expune absurdul culturii alternative contemporane. Nu doar terapiile spirituale şi medicale alternative, ci la tot ethosul culturii “self-improvement”, “transformare personală”, “inner work”, care s-a transformat, în multe cazuri, într-un trend foarte bine vândut. Este o mostră de “navel gazing” dus la extrem. Literal “navel-gazing” înseamnă în engleză “privitul propriului buric”, adică contemplarea de sine sterilă — excesivă, introspectivă până la auto-absorbție comică. În spectacol, aceste elemente apar în discursuri de coaching, în speech-uri motivaționale, în jargonul corporate: KPI, performance, growth mindset, empowerment, burnout, resilience, shadow work etc.
Pe scenă, un speaker motivațional care și-a pierdut motivația (un minunat István Téglás, un actor complet, de forță, și o plăcere de urmărit atât de aproape), un team manager anxios (o expresivă Iuliana Moise), un call-centerist timid (Ionuț Toader) care visează să devină coach, o doctoriță sceptică (o excelentă Ada Galeș) și o terapeută șamanică (frumoasa Crina Semciuc, o actriță de mare sensibilitate cu o voce hipnotică) devin elemente ale unei constelații dramatice: fiecare gest, fiecare replică dezvăluie un curent de energie și tensiunea dintre dorința de sens și limbajul gol al self-help-ului.
Talentaţii actori ai Naționalului bucureștean (Ada Galeș, Iuliana Moise, Crina Semciuc, István Téglás, Ionuț Toader și Florentina Țilea) se mișcă cu naturalețe în cadrul acestor structuri ritualice, alternând între forță și disperare, credulitate, scepticism, și alienare. Gesturile lor și tonul replicilor scot în evidență absurditatea discursurilor motivaționale presărate cu sute de englezisme corporatiste și pop culture. Este o oglindă naturalistă a englezificării globale.
În esență, spectacolul este o dramă a globalizării, care ne face pe toți mai mult sau mai puțin identici în tiparele noastre individuale, fiind toţi hrăniți cu aceleași surse găsite pe internet și modelați de aceleași influențe. Suntem captivi ai unor joburi care ne îmbolnăvesc de burn-out și doritori să evadăm din matricea consumeristă și corporatistă. Universul alternativ pe care îl căutăm a fost, însă, și el monetizat și comercializat cu cinism. Capitalismul nu doar stoarce oamenii de ce au, ci îi împinge să se îndatoreze maxim pentru fiecare curs, workshop, specializare sau „asset”. Cu alte cuvinte, şi sistemul şi anti-sistemul, respectiv şi acţiunea şi reacţiunea sunt la fel de distrugătoare pentru că s-a pierdut echilbrul şi totul este “optimizat” pentru profit maxim.
Scenografia lui Andrei Dinu și lumina lui Ștefan Dumitra transformă spațiul intim al Atelierului într-un teren de observație teatrală aflat sub o matrice multicoloră care planează deasupra tutuor personajelor.
„Nimic nu e întâmplător” este genul de spectacol ideal pentru Sala Atelier, un spațiu dedicat experimentelor și lucrurilor noi, în contrast cu spectacolele mai convenționale de pe celelalte scene ale TNB. Mă bucur că, în acest caz, textul românesc nou vine la pachet cu restul experimentului, spre deosebire de „9G”, care doar rareori oferă o șansă egală tinerilor regizori și dramaturgi români.
Muzica și sound design-ul lui Nikita Dembinski alternează momente de calm cu pulsații neașteptate (momentul cu ecstatic dance), amplificând tensiunea și absurditatea scenelor. Coregrafia lui Florin Fieroiu conferă gesturilor actorilor un ritm fluid, între teatral și ritualic, între naturalism și caricatură (excelent momentul dansului de eliberare a agresivităţii masculine).
Procesul de creație a fost strâns legat de cercetare documentară și de atelierele cu actorii, care au participat la constelații familiale reale și au discutat cu practicanți. Schwartz a folosit aceste experiențe pentru a construi textul și structura scenică, păstrând autenticitatea și oferind spectatorilor o imagine concentrată a mecanismelor culturii spiritualo-motivaționale.
Spectacolul nu oferă catharsis și nici măcar o rază de lumină la final; când matricea multicoloră coboară de sus și se deschide, descoperim o capcană goală.
Teatrul documentar românesc este în vogă și regizorii apelează la el pentru că le oferă posibilitatea să fie creatori compleți ai spectacolului, de la cercetare la construcția scenică. Dramaturgul propriu-zis devine un fel de “apendice” eliminat în urma unor operații sub anestezia hiperactualității și a consumerismului. Este o formă hibridă de spectacol care, cred eu, reflectă mai bine – și cu mai multă integritate – cultura contemporană și realitatea socială de azi decât actualizările forțate de piese clasice. Exemple recente includ spectacolele lui Carmen Lidia Vudu, care explorează teme sociale și politice prin interviuri, mărturii și materiale jurnalistice, dar și Procesul lui Eichmann, montare la TNB, care folosește documente și înregistrări pentru a recrea tensiunea istorică și morală a momentului. În această tendinţă se înscrie și David Schwartz, care adaptează instrumentele teatrului documentar la experiențe intime și experimentale.
Prin constelațiile familiale, spectacolul pune spectatorul față în față cu propriile obsesii, frici și ambiții, făcând din TNB un loc unde documentarul și ficțiunea se întâlnesc în mod neașteptat, dar memorabil.
Cronică de Alexandra Ares
