Dorinţa mea legată de Fluturi de noapte era ca, în turneul bucureştean, să fiu programat cu un spectacol la Teatrul „Bulandra”. Acest lucru nu a fost posibil din două motive. Primul era că, din punct de vedere artistic, piesa de şantier nu pica bine într-un teatru elitist. S-a luat însă în calcul şi succesul financiar enorm prin reprezentarea spectacolului în sala de sport de 5.000 de locuri de la Palatul Sporturilor şi Culturii din Parcul Tineretului, la doi paşi de casa mea.
Au fost cele mai vitrege condiţii pentru actori şi pentru spectatori: imensitatea sălii, cu acustica ei specială, unde fluierăturile şi strigătele de la manifestările sportive erau la ele acasă, dar nu şi pentru teatru. Desigur, în acea perioadă de veselă şi tristă amintire, românii nu prea aveau distracţii, şi nici pe departe cele de astăzi, când o plecare în Dubai pare la fel de uşor de făcut ca o promenadă prin Cişmigiu. Teatrul era o bucurie populară, dar şi una a snobilor epocii respective.
Actorii jucau cu gesturi largi, în faţa unor microfoane cu picior; mai şi citeau din text, ceea ce era de neconceput la Teatrul „Bulandra” sau la alte teatre din Capitală. Într-un fel, eram amendat ca dramaturg şi trimis într-o arenă de lei, dar, pe de altă parte, eram bucuros de cozile imense de la casele de bilete şi de densitatea evenimentului în sine.
Cam toţi criticii importanţi au fost la acel spectacol, despre care nici justiţiara Ileana Lucaciu nu a putut să scrie negativ, deşi mi-a plasat câteva bobârnace. Directorul Breazu al acestui palat a oferit o cafea şi o răcoritoare la sfârşitul evenimentului, după care toată hoarda s-a îndreptat, perpedes, spre blocul unde locuiam, pe strada Tineretului, la etajul cinci.
A fost fantastică coada invitaţilor pe stradă, până la intrarea în bloc, şi de acolo până la lift. Apartamentul meu devenise o scenă a bucuriei teatrului. Înghesuiala era mare, dar şi bucuria era mare: stăteam ca sardelele într-o cutie, vorbind despre teatru, comentarii, bârfe, cronici. A doua zi aveam să constat şi dispariţia unor tacâmuri de argint, sustrase în îmbulzeala invitaţilor, la care se adăugaseră şi fanii actorilor şi ai mei.
După banchetul oferit actorilor la Teatrul de Comedie, cu prilejul celor 100 de reprezentaţii ale piesei Ciripit de păsărele, această nouă petrecere avea un gust aparte, marcând nu oprirea comediei – cum se întâmplase cu Ciripitul –, ci continuarea unei mari şi triumfale aventuri.
Teatrul se poate juca în fel şi chip: se poate juca în pieţe, pe stradă, dar într-un stadion acoperit se întâmplă foarte rar. Am încasat 10.000 de lei, care în ziua de astăzi ar echivala cu aproximativ 2.000 de dolari, aproape echivalentul drepturilor de autor încasate de I. L. Caragiale de la Berlin pentru trilogia sa montată la Craiova.
Nu numai că nu aveam o moştenire de la o mătuşă bogată, dar aveam parte şi de o părticică din destinul marelui nostru dramaturg. Şi lui i se reproşau multe – supărări, ironii, defecte –, după cum ştim din scrisoarea amară către Barbu Delavrancea.
Totul e bine când se termină cu bani.
Am aflat că încă se vorbea despre acel spectacol de pomină, mereu imitabil, unde spectatorii empatizau cu actorii şi, împreună, cu adevărurile exprimate de satira mea, valabilă şi astăzi. Încasarea a acoperit multe dintre cheltuielile turneului Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ.
Persistă în memorie şi discuţia avută cu dramaturgul Teodor Mănescu, autor de piese politice, care m-a întrebat dacă scriu pentru succesul financiar. Întrebarea suna ca un fel de reproş.
După 1990 m-am întâlnit pe stradă cu Claudiu Istodor, care juca, în cheia absurdului, rolul unui justiţiar, Donose. M-a oprit şi mi-a spus ceea ce dorea şi inima mea să audă: „Comedia dumitale aduce lume multă”.
Detractorii afirmau că au fost „lucruri minore” toate necazurile oamenilor din blocurile socialiste, lipsiţi de apă, de căldură, de confort, de sprijinul autorităţilor. Dar aceste neajunsuri se regăsesc perfect şi în zilele capitalismului nostru, unde corupţia a atins niveluri cosmice, în ciuda progresului incontestabil al societăţii în ansamblu.
Dinu GRIGORESCU
Fluturi de noapte
de Dinu Grigorescu
Regia: Mircea Marin
Scenografia: Mihai Mădescu
Ilustraţia muzicală: Mircea Marin
Distribuţia:
Uscăţelu – Avram Birău
Bănică – Dan Covrig
Stănică – Paul Chirilă
Mariana – Oana Albu
Vulpache – Constantin Ghenescu
Olimpia – Ana Ciontea/ Viorica Hodel
Muscă – Ion Muscă
Viorica – Maria Filimon
Doctorul – Romeo Tudor
Tronarul – Paul Chiribuţă
Elvira – Simona Măicănescu
Donose – Claudiu Istodor
Vasiliu – Cornel Nicoară
Julieta – Coca Bloos
Producător: Teatrul Tineretului Piatra Neamţ
Data premierei: 28 decembrie 1984
