Eu am sădit poeme în plantaţii Cu fructe pentru alte generaţii Să le culeagă numai cultivaţii
AZILUL TIMPULUI PIERDUT
Nu m-am născut din liniştea curată
Ci dintr-un colţ de cer milostivit
Cu fruntea-n gânduri veşnic aplecată
Şi cu un vers amar, neizbăvit
Port masca unui vis de altădată
Cand paşii mei sunt rari şi trecători
Ca într-un teatru vechi, cu scena spartă
Fără decor şi fără spectatori
Frumoasă doar în clipa de lumină
Când se apleacă cerul peste noi
Şi muza mea, timidă balerină
Se travesteşte-n înger sau strigoi
De mine mă dezbrac în miez de noapte
De umbrele ce-n suflet s-au ascuns
Ca să aştept cuvintele deşarte
Să-mi dea un sens pe drumul neajuns
Nici vinovată, nici fără de vină
Mă plimb prin roluri scrise de destin
Cu gesturi largi şi vocea prea puţină
Pentru acest spectacol misogin
Nu cer iertare pentru rătăcire
Nici pentru glasul meu nestăpânit
Căci port în sânge iad şi uneltire
Cu tot păcatul lor de neclintit
Nu m-am născut prin tragere la sorţi
Într-un azil al timpului pierdut
Unde mă plimb mascată printre morţi
Într-un subsol cu gratii, neştiut
Sunt dată poeziei cu o mască
Purtată la un bal provincial
Când moartea vine să desăvârşească
Regia cu un rol memorial
Şi dacă peste ani după spectacol
Cortina va cădea în praf de lut
Să spună cineva printr-un miracol
„A fost un rol sublim, dar a durut”
♦
CUVÂNTUL
Pe vremea când cuvântul literar
Se aţipea la cald într-o cămară
Lângă dulceţuri fine temporar
Îl luară de pe rafturi şi-l mâncară
L-au stors de conţinut zemos şi gata
Să-l dea de-a aruncata-n tomberon
Dar plină de rugină fu găleata
În precedent umplută asincron
Am mai găsit pe jos umbra schelet
De când trăia pe buze ne-ncăput
Şi stăpânea tot cerul violet
Dar nu ştia că va fi fost vândut
L-am căutat pe rafturi în cămară
Dar i-am găsit cu greu doar umbra-n cui
Şi am resuscitat-o să nu moară
Cu versuri agăţate-n crucea lui
♦
FĂRĂ ANTIDOT
Nu m-am născut din liniştea divină
Ci dintr-un colţ de lume zbuciumat
Ca scena unui teatru de duzină
Cu un decor bolnav şi camuflat
Într-un spectacol vechi, provincial
Port masca unui rol improvizat
Iar publicul e-n doliu social
Când mor actorii mari, etapizat
Frumoasă, doar când se aprinde luna
Precum un reflector incendiar
Iar muza ce mă tachina întruna
Se face noaptea critic literar
Nici vinovată, nici prea inocentă
Mă plimb prin roluri scrise de destin
Cu gesturi largi şi vocea cam stridentă
Într-un spectacol prost şi misogin
Nu cer iertare pentru nebunie
Nici pentru versul meu invalidat
Căci port în sânge sumbra tiranie
A poeziei fără de mandat
Şi mă dezbrac de vis şi evlavie
Ca de costumul vechi de carnaval
S-aştept cuvinte, ca la loterie
Să-mi dea un sens poetic şi legal
Iar când într-un final inevitabil
Cortina lumii cade peste tot
Va spune-un critic aspru, lamentabil
„Ai un sindrom ce n-are antidot”
LZP
